ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Am venit cu metroul de la Unirii la Basarab. La Unirii, în timp ce așteptam, le-am remarcat.
 
Mama, marcată de suferință, exagerat de palidă, cu capul acoperit cu un turban și foarte slabă. Era ceva straniu la ea, o femeie aflată, cred, după cum arată și din câte am mai văzut, într-o fază terminală a bolii. Era frumoasă și avea ochii, deși afundați în orbite, strălucitori, de-un albastru intens.
 
Fata, înaltă, brunetă și frumoasă, avea cearcăne adânci. Își ținea mama de după umeri și, din când în când, o strângea la piept. În metrou, m-am așezat în fața lor. Trenul era aproape gol. „Ești tare obosită”, i-a spus mama și i-a mângâiat fața ca de porțelan cu mâna din care au mai rămas doar oase și vene.
 
Fata a privit-o cu drag, și-a pus capul pe umărul ei și a închis ochii. Mama îi mângâia mâinile, apoi s-a aplecat puțin și i-a sărutat palma. Stăteau așa, ca un grup statuar. La un moment dat, fetei i s-a prelins o lacrimă, care s-a furișat sub gulerul hainei. 

La Grozăvești a dat năvală în vagon un grup de adolescente. Râdeau zgomotos și au rămas în picioare lângă bara din mijloc. Una dintre ele și-a aruncat ochii către cele două. A înghiontit-o pe cea de lângă ea și i le-a arătat discret. A doua fată a înghiontit-o pe cealaltă și tot așa. Una a șoptit: „Doarme”. Și, dintr-o dată, s-a făcut liniște. 

La Crângași, mama și fiica au coborât. Fetele au rămas, tăcute, în picioare lângă bară.