Acum, pe drumul care duce la piața din Bucureștii Noi. În fața mea mergea o mamă sărmană cu copilul, o fetiță cam de 3 ani. Mergeau încet, dar am rămas în spatele lor. (Dacă nu ne grăbim ca disperații și dacă ridicăm ochii din telefon, putem vedea la orice pas o poveste, despre care am spune că e inventată dacă o auzim de la alții). Femeia împingea un cărucior de copii, unul cules, probabil, dintr-un container de gunoi. Dar era atât de mândră că are acel cărucior. Fetița privea cu interes la tot: la mașini, la oameni, la copaci. Când trecea câte un om, femeia se uita la copil, vrând parcă să se asigure că nu e atentă, și spunea în șoaptă: Îmi dați, vă rog, și mie ceva? Nu i-a dat nimeni nimic, nici măcar nu se uitau la ea. La un moment dat, fetița s-a dus sub un copac și a ales trei frunze căzute. Deși erau și galbene, ea le-a adunat pe cele verzi. A alergat spre mama ei chiuind de bucurie. "Ia, mami, că te iubesc!". Femeia s-a pus în genunchi în fața copilului și a cuprins-o cu brațele, iar ea s-a cuibărit la pieptul ei. Aveam în față contopirea sărăciei, din care răzbătea o fericire infinită. Până când, din spate a venit o babă sclifosită, trăgând după ea un cărucior de cumpărături. "Dați-vă la o parte!", a poruncit ea cu o voce stridentă, de stăpână căreia i s-au pus slugile pe cărare. Femeia s-a ridicat cu fetița în brațe și s-au retras îmbrățișate sub copac.

* * *

Acum, la un "împinge tava", în apropiere de Piața Victoriei. Tânărul care servea avea o viteză uluitoare, dar și dădea sugestii. Doamnei din fața mea i-a spus să ia mămăligă, nu pâine albă. "Că e mai sănătoasă. Sau, puteți să mâncați fără nimic. Acum sunteți bine, dar să nu mai puneți pe dvs". Doamna s-a conformat și a luat mămăligă. Mie îmi place varza și nu mănânc pâine. Iau ce iau și cer și varză. "Fără pâine, da? Felicitări!", îmi spune. Observ că e mai puțină varză decât de obicei și îmi spun că au micșorat porțiile. La casă, 11,50, adică mai puțin. Observând mirarea mea, doamna de la casă îmi spune că am o jumătate de porție de varză. Îi spun că eu aș fi vrut o porție. Tânărul: "V-am pus jumătate, că vă ajunge. Dacă nu, veniți și vă dau cât vreți. Fără bani" Într-adevăr, a fost suficient. La plecare, mă saluta vesel și îmi spune: "Nu aruncăm mâncarea. Știți cîți oameni nu au ce mânca?". Drag mi-a fost. Cei care mă cunosc, știu de cât timp lupt împotriva risipei alimentare.

* * *

Dacă sunt supărată, am dreptul să fiu supărată, dar nu am dreptul să fiu rea și nedreaptă. Și-mi pare rău când sunt rea și nedreaptă. Eram la un mall și mâncam ceva. Mai aveam puțin în farfurie, a venit un băiat care strângea de pe mese, după ăia care nu catadicseau să își ducă tava pe stativ, și a întins mâna să-mi ia farfuria. Și l-am repezit. Când coboram scările rulante, mi-am amintit privirea lui. Atât de mult m-a durut că l-am întristat, se vedea pe el. Era un tânăr slăbuț, mai brunețel. Mă gândeam: Dacă era copilul meu? Mi-ar fi plăcut să-l trateze așa cineva? Când am ajuns jos, am luat scările în sens invers și l-am căutat. Nu-l găseam nicăieri. Le-am întrebat pe vânzătoare și una mi-a răspuns că poate e în spate și m-a condus. Stătea pe o cutie, cu o farfurie pe genunchi și mânca. M-a văzut și s-a albit tot. M-am așezat lângă el, pe o altă cutie. I-am spus că-mi pare rău că l-am repezit și că îl rog să mă ierte. Răspunsul lui m-a întristat: „Doamnă, stați liniștită, sunt obișnuit”. I-am spus că nu este normal să se obișnuiască să fie jignit și să nu mai permită nimănui să-l rănească. Nimănui. La plecare, m-a petrecut cu privirea în care se oglindea un nerostit „mulțumesc” și un zâmbet timid i-a înflorit în colțul buzelor.
Cât de multe am îndrepta dacă ne-am întoarce și am spune: Îmi pare rău, iartă-mă!