Acum, venind de la metrou, am văzut pe o bancă o ființă aplecată, de fapt aproape întinsă. M-am oprit, credeam că îi este rău. Și am auzit-o cum murmura: j, j, j...u, u, u..t, t, t. M-am apropiat și am văzut că scrie un afiș, am crezut că a pierdut ceva. M-a simțit și și-a întors capul. Era o tânără fascinant de frumoasă și destul de zdrențăroasă, dar curată. Mi-a zâmbit ca elevul prins copiind. Mi-am aruncat ochii pe foaia albă, pe care era scris cu carioca cu majuscule: „VA ROG AJUT”.

Am întrebat-o dacă a pățit ceva. „Nu. Scriu pentru cerșit”, mi-a spus ea cu seninătate, de parcă ar fi zis că merge la cumpărături. „Vă pot ajuta?”. „Da, să termin afișul ăsta. Vă rog. Nu prea știu să scriu, nu am școală deloc”. „Vreți să-l scriu eu?”. „Nuuu. Poate mai învăț. Dacă aveți timp”. „Dar de ce cerșiți?”. „Știți de ce? Că nu am avut noroc în viață. Că dacă aveam măcar o familie, și dacă era săracă, aveam poate dragoste de mamă. Dar nu am avut niciodată”. Am stat și m-am gândit și mi-a venit o idee. Am stat lângă ea și i-am dictat fiecare literă. Ea o repeta de câteva ori în timp ce scria. Și a ieșit asta: „VA ROG AJUTAȚI-MĂ! NU AM AVUT NOROC ÎN VIAȚĂ. NU AM AVUT O MAMĂ CARE SĂ MĂ ÎNDRUME!”

Am întrebat-o de ce nu spune și a ales să scrie. „Pentru că oamenii nu mai aud. Nu se mai aud nici unii pe alții, cum să mă audă pe mine?”.

M-am uitat în jur, credeam că e vreun experiment cu camera ascunsă. Înainte să plec am întrebat-o ce i-ar fi plăcut să fie. Și-a pus mâna la gură, a surâs, apoi mi-a spus șoptit, de parcă îmi încredința un secret: „Actriță. De filme”. Apoi a ridicat din umeri și a spus, ca o constatare, nu s-a lamentat: „Dar nu am avut noroc”.

Am vreo două locuri preferate la „împinge tava”, de-a valma cu corporatiștii, dar cu mâncare bună, nu fițe proaste. Adică, de-astea cu mămăligă, tocănițe, grătare, varză etc.

Azi am fost la unul unde e o doamnă de pomină. Îi cunoaște pe fiecare, li se adresează ca o mamă: ba îi muștruluiește cu duioșie, ba îi alintă. Ce am remarcat, mai demult, dar azi a fost o discuție pe tema asta: la plecare toți spun „Doamne ajută!”, că așa le zice și doamna.

Azi, o doamnă, clientă, s-a arătat nedumerită, după ce am rămas doar noi: „Ciudat, cum de zic tinerii ăștia „Doamne ajută!”? „E, uite că au învățat. Și nu zic că trebuie. Le-am tot povestit de necazuri, că și ei au, săracii, și că ne trebuie o speranță de undeva. Sunt copii buni”, a explicat masterșefa.

A intrat un tânăr. Ea: „Ia zi, curcubeule, ce-ți dă mama azi?”. El s-a alintat puțin, a făcut mofturi, apoi a luat ceva. La plecare, normal, „Doamne ajută!”.

Apoi am trecut pe lângă ASE, unde era puhoi de studenți. Într-un grup am remarcat o tânără cu un bebeluș în brațe. Toți, dar absolut toți, inclusiv băieții, erau ocupați să facă ceva pentru copil: ba se prosteau să-l facă să râdă, ba făceau planul care cum are grijă de el cât mama intră la examen. Deși foarte tineri, erau atât de pătrunși de responsabilitate față de mogâldeața aia de om.

Lumea e frumoasă, noi o putem face și bună. E-atât de simplu!