ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Avertisment: Titlul este o capcană pentru cititorii de titluri. Doar de titluri, după care sar imediat cu un comentariu. În acest caz, aș fi acuzată că sunt pesedistă.

Am început săptămâna, adică ziua de luni, că pentru unii săptămâna poate să înceapă și duminica, cu ce-mi place mie mai mult să fac: să umblă lela. Noroc că domnul Cristoiu a scos cartea „Crunta exploatare a sînului Julietei” și a avut ideea să trimită cărți unor oameni, că imediat m-am oferit să le duc eu.

Luni, după cum spuneam, primul drum era la Casa Presei. În apropiere, la Romexpo, este și redacția Evenimentului zilei, unde am prestat și eu câțiva ani. Însă, nimic nu se compară cu redacția Evenimentului de la Casa Presei.
Am refăcut traseul până la Romexpo pe jos, așa cum mergeam de multe ori. Când am ajuns lângă cantina de la Crowne Plaza, acolo unde împingeam tava cu proletariatul digital, m-am oprit. Ceva mă îmboldea să intru, altceva mă trăgea să îmi văd de drum. Am cedat ispitei. La o masă, câteva foste colege de la Evenimentul. De la administrație, că jurnaliștii s-au baricadat în case și lucrează de acolo. Din păcate.
Cami îmi spune că am un pachet, din decembrie, acolo și să trec să îl iau. Prima dată am zis că nu-l iau, apoi când am aflat de la cine e, mi s-au conectat toți neuronii responsabili cu imaginația.

În primul rând, am putut constata că expeditorul, domnul Marcel Ciolacu, președinte PSD, nu este informat sau că eu nu sunt altceva decât un nume pe o listă neactualizată. Eu plecasem de doi ani de la EvZ. În fine, nu asta contează. Mi-am zis eu în capul meu de blondă: Îl iau, că poate ăia de la Pe-Se-De au încurcat borcanele. Dacă, de exemplu, au pus o cărămidă de bani pentru cineva și la lipirea etichetelor s-au încurcat? Că așa dă peste unii norocul în viață. Bine, peste mine nu a dat niciodată, dar încă mai am zile. Măcar până miercuri, când ne fac praf rușii. Și-atunci, degeaba a pus Pe-Se-De bănuții, că nu mai are nici cine mi-i pune pe piept. În ideea că rămâne ceva piept.

Precum ăla care-și face planuri cu câștigul de la loto cu două zile înainte de extragere, de iese o bătaie generală în familie, m-am apucat eu să mă gândesc la banii din cutia trimisă de Ciolacu. Dacă aș fi un bun cetățean, m-aș fi gândit imediat că-i duc la poliție, că sunt un câștig nemeritat. Dar nu sunt și nu aș da pesedeului nici 5 bani, și de i-aș găsi în curtea din Kiseleff. Nu, nu pe ideea că oricum sunt bani nemeritați, Doamne ferește. Ci pe ideea din numele partidului. Adică, partea cu socialul. Că numai așa, din întâmplare, pesede poate face astfel de fapte.

În fine, iau pachetul și plec. Faină cutie și practică. Evident, la prima bancă (de stat, nu de bani) m-am oprit și am desfăcut cutia: șampanie, cozonac, praline și o felicitare. Am verificat termenul de valabilitate, toate se puteau consuma. Dacă banii au fost cumva camuflați în cozonac, s-au dus.

Am desfăcut cutia cu praline belgiene și am mâncat două, după care am pus-o în geantă, să am de drum.
Am zis că nu voi căra după mine toată ziua șampania și cozonacul, așa că sigur îmi iese un sărman în cale și i le dau. Apoi, mi-am adus aminte. Știu cui le dau.

În 2 mai 2020, în stare de urgență, am făcut o descindere la Casa Presei, de Ziua Mondială a Libertății Presei, care e în 3 mai. Și am scris despre asta un capitol în cartea „Bucureștiul, sub dictatura coronavirus”. Redau doar fragmentul despre omul pe care l-am găsit acolo:

Sihastrul

Toată clădirea părea pe ducă. Mi-ar fi plăcut ca acolo, la Casa Presei, să găsesc o clădire modernă, de care să se fi îngrijit toată lumea, să fi rămas un adăpost decent pentru toți din breaslă. Să fi fost unitate, că altfel ar fi stat lucrurile. Dar a fost un război lung și tot ceea ce a mai rămas e această ruină care, în loc să fie simbol al libertății de exprimare, a devenit un monument al dezolării. Am coborât și domnul de la intrare mi-a ieșit iar în întâmpinare, mă privea cum cobor ultimele trepte, curios parcă să afle dacă am fost impresionată de vizită. Pentru că el, bietul, se căznea să pară portarul de la Luvru. I-am zâmbit cu drag și mulțumire. „E cam pustiu, doamnă, nu?" „Da, foarte pustiu." Am mai schimbat câteva vorbe și am plecat spre clădirea din dreapta. În timp ce mă uitam și nu vedeam pe nimeni, din față a apărut un om, parcă era un sihastru. Cu părul alb și netuns, cu un ochi lipsă, mirat de prezența mea a întrebat, cu multă bunăvoință, pe cine caut. I-am explicat și lui. „A, la Bulina Roșie ați fost! Ce vremuri, doamnă, ce vremuri!" Apoi, a fost ghidul perfect. El are grijă pe acolo și face de toate, acolo și locuiește. M-a dus în spate, unde e restaurantul „doamnei din Moldova, aia e dincolo" și a aprins luminile. În plină zi. Era tare mândru de beculețele atârnate chiar și în copaci. Mi-a povestit cu nostalgie despre vremurile în care se făceau nunți, despre luxul și opulența restaurantului din față, „Sala de marmură". Este un om care trăiește din mila „doamnei de la Chișinău", nu are pensie, dar m-a surprins tonusul lui. Părea un om împlinit. Sau, poate, resemnat. „Mai știți tipografia aia mare de la Evenimentul? Nu mai e, a distrus tot arabul". Acesta părea singurul lui regret. Am stat mai mult de vorbă cu el, părea tare încântat că are cui povesti și m-am simțit bine că i-am făcut bucuria asta, de a nu mai fi singur o vreme. I-am dat, cu dragă inimă, niște bani să-și ia ceva de mâncare. Când l-am întrebat cum se descurcă cu mâncarea, restaurantul fiind închis de când a început postul, deci dinainte de Starea de urgență, mi-a spus că își mai ia câte un corn. Un corn pe zi. Și totuși era mulțumit. Nu s-a lamentat și nu a cerut nimic. Apoi, m-am dus în spate, unde, în parcarea imensă, erau toate mașinile de la ANAF. Uite că acum nu s-au mai dus nici ei în coloană pe litoral, să bage spaima în evazioniști. M-am întors în față și am găsit niște scări stricate pe care a început să crească iarba. Erau și două mașini ale unei firme de abonamente de ziare și reviste, Manpres, puse la vânzare. Când am plecat, m-am întors să mă uit în urmă. Omul căra un cărucior de gunoaie, că „așa îmi trece timpul, fac curat pe aici".

El era omul meu. În timp ce mă duceam spre clădire, mă întrebam dacă o fi supraviețuit, dacă a avut unde să se adăpostească în iernile care au trecut. Am ajuns la restaurantul „doamnei de la Chișinău”, în spate. Pustiu. Covorul de iarbă artificială era nebătătorit, semn că nu a trecut multă lume pe acolo. Am bătut în uși și geamuri, nimic. M-am oprit în mijlocul curții și am privit, apoi m-a încercat senzația că totul e pe ducă.

În clădirea de lângă, pe holul unde sunt câteva chioșcuri, am zărit un cap alb. El e!, mi-am zis și m-am repezit acolo. Stătea cu spatele și se uita la produse. Am bătut în geam și s-a întors. I-am făcut semn să iasă și i-am arătat cutia din mână. Se uita la mine cu aerul că m-ar cunoaște de undeva. Cam cum mă uit eu la unii pe care habar n-am cum îi cheamă și de unde îi cunosc, în timp ce ei îmi spun pe nume și mă întreabă, de regulă, „pe unde mai ești?”.
– Bună ziua. V-am adus un cadou.
Omul se uita înmărmurit la mine.
– Cu ce ocazie? Stați așa! Sunteți doamna care a fost acum câțiva ani aici. Doamna care a lucrat la Evenimentul zilei.
– Daaa, eu sunt!
– Și ce mai faceți? De unde ați știut că peste o săptămână, lunea ce vine, e ziua mea, de mi-ați adus cadou?

Eram blocată, dar tot realizam că nu puteam să o dau așa gogonată de să-i spun că-s din neam de ghicitoare.
– Am primit și eu un pachet și așa s-a nimerit.

A luat pachetul zâmbind.
– N-am mai primit niciodată un cadou așa. Mulțumesc. Tare frumos din partea dumneavoastră că v-ați amintit de mine.

L-am întrebat cum o duce, de sănătate și mi-a răspuns că foarte bine și că „io n-am avut boala asta”.
Am plecat. Când am ajuns la colțul clădirii, m-am întors. Era în ușă, cu pachetul în mână. Mi-a făcut semn de rămas bun.

Sursa: CRISTOIU BLOG

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews