Eram la Unirii, pe partea cu The Harp, așteptam pe cineva. În fața sălii de jocuri de noroc erau trei tipi, gen bombardieri. Vine o trotinetistă, se oprește lângă ei și-i întreabă ceva. Unul dintre ei o întoarce cu fața la bulevard, fac câțiva pași și îi explică. Ceilalți doi îi priveau contrariați și vădit dezgustați pantalonii cu curul la genunchi. După ce a mulțumit, tipa a plecat să traverseze. Unul dintre cei doi întreabă: „Ce căuta?” „Mănăstirea Radu Vodă”. „Frățioare, dar ce face asta la mănăstire?”. „Se roagă, ce să facă?”. 

Între timp, lângă mine s-au oprit doi bărbați. 

„Îți spun eu, nu trebuie să ne facem probleme cu gazele. Vin din America”. „Cu ce vin?”. „Simplu. Cu vaporu până în Constanța, de acolo, cu TIR-ul”. „În plus, zic ăștia că scoatem și noi din mare”. „Așa e. Deja s-au apucat, am auzit aseară la televizor”. 

La Eroilor, văd buluceală mare în ușă. Un copil de vreo 7 ani se opintea cu o valiză mai mare decât el. Se blocase între peron și vagon. Călătorii care coborau aproape dădeau peste el, cei care urcau aproape călcau pe el. Am sărit de pe scaun și l-am ajutat. Pe cealaltă ușă intrase restul familiei: O mamă cu un copil în cărucior și o valiză în mână, un tată cu un copil în brațe, care dormea, și o valiză în mână și o adolescentă cu un rucsac în spate și o valiză în mână. Mi-au mulțumit din priviri și mi-am dat seama că nu sunt români imediat ce au început să se organizeze. Mama și tatăl s-au așezat și noi am rămas în picioare. Nimeni, absolut nimeni nu s-a ridicat. I-am întrebat, în engleză, dacă sunt din Ucraina. Mama a dat din cap, tatăl a spus da. „Unde mergeți?”. „La Gara de Nord. Mergem acasă”, a spus tatăl. I-am privit mirată și bărbatul a continuat: „E mai bine acasă”. N-am insistat să vorbim. Erau tracasați. Până când mama, după ce l-a privit cu dragoste pe cel mic din cărucior, i-a învăluit pe rând cu privirea. S-au relaxat toți. Înainte de Basarab, unde coboram, le-am urat drum bun și sănătate. Mi-au mulțumit și fata a spus în limba română: „Mulțumim”.