Pietonii nu au voie să se apropie de palat. M-am prefăcut că m-am rătăcit. Un militar, extrem de amabil, mi-a explicat că trebuie să plec de acolo. Acum stau pe o bordură și sunt curioasă în cât timp voi fi evacuată.”

Vizita lui Zelensky la București a fost prezentată de mare parte a presei drept o Parusia, a doua venire a lui Isus pe pământ.

Nu m-am acreditat nicăieri, dar azi dimineață am zis să dau o raită pe la Cotroceni. În metrou, m-am uitat pe Twitter, unde Luminița Odobescu a postat o fotografie cu primirea de la Otopeni. Noroc că era doar fotografie, nu video, că zburdalnică și fără astâmpăr cum o știm, cine știe cum s-a maimuțărit, de i s-or fi ridicat și poalele-n cap.

La Politehnică, unde am coborât, era liniște, mai puțin pe partea către AFI, unde lumea stătea la coadă la covrigi.

Când m-am apropiat de palat, dintr-un autobus au coborât o mulțime de militari. Am dat să trec, la semafor, spre intrarea dinspre Leu, dar m-am trezit cu un militar, jandarm cred, în față.

-Unde mergeți?

-Dincolo.

-De ce?

-Cum adică, de ce? N-am voie?

Tânărul s-a fâstâcit puțin, apoi mi-a explicat că este restricționată circulația.

-De ce? S-a întâmplat ceva?

-Da. E o vizită.

-Da? Cine? Dumnezeu? După măsurile luate, așa pare.

A zâmbit, apoi s-a aplecat spre mine și mi-a spus conspirativ:

-Nu, doamnă. Președintele Ucrainei.

-Ce tare! Sunt fană. Vreau să-l văd.

-Nu se poate, doamnă.

-De ce să nu se poată?

-Pentru că sunt măsuri de securitate.

Și m-a rugat să-mi văd de drum. Mi-a spus că ori mă întorc către Politehnică, ori o iau în vale, pe lângă zid. „Dar numai pe partea asta. Dincolo sunt colegii mei și ei ar putea fi mai duri”.

Am zis că o iau în vale. Pe la mijloc, m-am pus pe o bordură și am studiat terenul. Mai jos era intrarea la Muzeul Cotroceni, unde patrula un militar. Am așteptat să treacă mașinile și l-am strigat.

Mi-a făcut semn să nu îndrăznesc să traversez.

-Nici n-am de gând, că nu-i trecere. Auziți, dar e deschis muzeul? Că merg până-n vale, unde e trecerea și mă întorc.

-Nu aveți voie pe aici.

-De ce?

-Pentru că nu aveți voie. Circulați!

-Dar aici am voie să stau? Da muzeul e deschis?

Ăla și-a pus mâinile în cap.

-Domnu, e deschis sau nu muzeul? Puneți mâna pe clanță și vedeți!

-Nu aveți voie, ce nu înțelegeți?

În timpul ăsta s-a dat drumul la mașini și nu ne-am mai putut înțelege. Nu că înainte am fi putut, dar măcar am vorbit.

În timpul ăsta, a venit, din vale, un japonez. M-a întrebat ce e cu atâția soldați. I-am spus și l-am rugat să-mi facă o poză. A acceptat, dar numai după ce l-am asigurat că este voie. Bine, nici eu nu știam dacă e voie, dar dacă crizatul ăla de dincolo, care se uita fix la noi, nu a fugit printre mașini să ne oprească, înseamnă că nu am făcut nicio infracțiune.

După aceea m-am așezat iar pe bordură, să postez pe Facebook, sub atenta supraveghere de peste drum a jandarmului.

Înainte să plec, i-am mai strigat o dată:

-Sigur nu e deschis la muzeu?

Mi-a făcut semn că sunt nebună.

Chiar în vale, e intrarea la palat la „Probleme Cetățenești”. M-am dus ață acolo. De fapt, spre acolo. Când să trec la semafor, a țâșnit un alt jandarm, care-mi făcea semne cu disperare, și și striga, să mă întorc, de parcă drumul era presărat cu mine antipersonal. I-am făcut semn că nu aud, că treceau mașini.

-Stați pe loc! mă somează el ajuns lângă mine.

-De ce?

-Nu aveți voie.

-Vreau să merg la biroul de „Probleme cetățenești”.

-Aveți o plângere?

-Da.

-Cred că nu e voie, dar merg să întreb. Dar nu vă mișcați de aici, da?

S-a dus la intrare. Mă gândeam că dacă pot intra inventez eu ceva, o problemă pe care să i-o comunice președintelui.

S-a întors cu un aer triumfător:

-Nu aveți voie!

-Domnule, stați așa, poate e ceva de viață și de moarte.

-Asta e. Veniți mâine.

-Și dacă mor până mâine?

-Asta e! Azi e o acțiune importantă.

-Ce acțiune?

-Nu vă pot spune.

L-am văzut coborând și pe ăla de la muzeu și am plecat.

M-am dus pe partea opusă și m-am tot plimbat. Pe partea cu gardul de la Cotroceni, în ritm cu mine, militari.

Mi-am zis că mare lucru dacă nu ajung într-o dubă, unde m-or ține până pleacă Zelensky.

Dintr-o dată, s-a oprit toată circulația. Doi polițiști care stăteau la intrare la Grădina Botanică și-au scos telefoanele. Unul, topit de emoție, a spus: „Vine!”. Și s-au apucat să facă poze coloanei de mașini. Celălalt, făcea tălâmb semne cu mâna, de parcă-i pleca iubita cu trenul.

M-am dus în deal și am trecut pe partea cu statuia. Pe o bancă stăteau doi bărbați tineri. Parcă erau veniți din Rahova să admire obiective turistice. M-am așezat în fața lor pe un fel de bancă rotundă. Am observat că aveau partea stângă umflată. Mâncau semințe, dar nu scuipau pe jos.

Le-am zâmbit și am intrat în vorbă cu ei, cu accent de oșancă, ziceai că-s Cornelia Rednic.

-Auziți, că vă văd băieți de gașcă, am o rugăminte. Io mi-s venită din Maramu, cu lipideie de vânzare. Nu știți pe cineva care ar lua mai multe?

S-au uitat unul la altul, apoi au dat din cap că nu.

-Da ce-i așa mare vânzoleleală aici-așe?

Nici acum nu mi-au răspuns. M-am aplecat puțin în față și am arătat cu degetul:

-Vi se vede pistolul!

S-au ridicat ca din pușcă și au plecat.

Am zis că e mai înțelept să plec, până când nu se raliază toți și chiar ajung în dubă.

M-am dus în parcul Carol, unde Zelensky urma să depună o coroană la Mormântul Ostașului Necunoscut.

Acolo era altă mobilizare: zeci de mașini de poliție, armată, pompieri, protecție civilă, câini de urmărire și mulți militari.

Nu mai avea niciun farmec și nici chef să-l văd pe „erou”, nici măcar de la distanță, nu aveam. A fost încă o zi pierdută, cu mult zgomot pentru nimic.

CristoiuBlog.ro