ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



M-am dus, azi, până la un engros în zonă. M-au sunat de la Metropola Tv, să intru în direct, prin telefon, la 12 și un sfert, așa că am luat-o printre blocuri, să fie liniște.

M-am așezat pe o bancă, apoi am văzut că nu departe e o școală, dar am zis că nu o fi chiar atunci pauză, să vină un cârd de copii țipând. Cum am început, a venit un grup de 5 adolescente și s-au așezat pe cealaltă bancă. Una dintre ele plângea, celelalte încercau să o aline. Plângea încet, cu mâinile pe genunchi. I-am urmărit, vorbind la telefon, o lacrimă, de când s-a desprins de bărbie până a picurat pe mână.

Am terminat intervenția și nu știam ce să fac. Până la urmă, m-am apropiat și le-am întrebat dacă le pot fi de folos. Una dintre ele s-a ridicat și mi-a făcut loc lângă fata care plângea. Am luat-o de mână, s-a uitat la mine și a spus: „Nu mai pot! Nu mai merg acasă”. Ce să o întreb? Cum să o întreb? „Doi ani am auzit doar că vom muri. De la virus. Acum aud iar că vom muri. De la război. Nu mai pot!”.

A ridicat din umeri și a șoptit: „De doi ani nu am râs, nu am cântat, nu am dansat. Doar am așteptat să murim”. Am luat-o în brațe și abia atunci a început să plângă în hohote. Și asta le-a contaminat pe toate. De-odată, de la un geam a început, cu putere, o melodie: „Vrei să pleci, dar nu mă, nu mă iei/ Nu mă, nu mă iei...Chipul tău și dragostea din tei/ Mi-amintesc de ochii tăi”.

Toate și-au aruncat privirile către geam. „Vreți să dansăm?”, le-am întrebat. Au țâșnit și au început să țopăie. Eu, cu fata în brațe, ne-am legănat pe loc.

Am mai stat cu ele aproape o oră. După ce am plecat, am ajuns într-o zonă pustie, plină de arbuști cu flori. Am stat acolo, pe un dâmb, și am urmărit petalele mișcate ușor de o adiere de vânt. Niciuna nu cădea.