ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Motto:

„Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe față i’am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare.” (Galateni 2, 11)

De fiecare dată când Biserica îi prăznuiește împreună pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, cei mai mulți credincioși se gândesc la doi oameni care au mers întotdeauna pe același drum, au gândit la fel și au vorbit cu un singur glas. Imaginea este frumoasă, dar incompletă. Sfânta Scriptură ne descoperă un adevăr mult mai adânc și, tocmai de aceea, infinit mai folositor pentru omul de astăzi: între cei doi mari Apostoli a existat un conflict real, puternic, deloc comod și deloc ușor de depășit.

Nu a fost însă un conflict al ambițiilor, nici unul al orgoliilor și cu atât mai puțin o luptă pentru întâietate. A fost confruntarea a două conștiințe care Îl iubeau pe Hristos mai presus decât propria imagine. Sfântul Pavel l’a mustrat pe Sfântul Petru în Antiohia deoarece considera că atitudinea acestuia, izvorâtă din dorința de a nu’i scandaliza pe iudeii convertiți, risca să lase impresia existenței unei Evanghelii cu două măsuri. Iar într’o asemenea situație, tăcerea devenea mai primejdioasă decât cuvântul.

Nu întâmplător, Sfântul Pavel spune limpede: „pe față i’am stat împotrivă”. 
Este una dintre cele mai surprinzătoare afirmații din întreg Noul Testament. Și totuși, tocmai această pagină ne arată că adevărul nu are nevoie de diplomația ipocrită care sacrifică principiile de dragul liniștii aparente.

Adevărul nu desparte. 
Numai orgoliul separă.

Omul contemporan privește orice dezacord ca pe începutul unei rupturi definitive. Dacă doi oameni nu mai gândesc identic, aproape inevitabil ajung să se considere dușmani. De aici și această atmosferă sufocantă în care trăim, în care aproape orice diferență de opinie produce tabere, iar fiecare tabără își proclamă exclusivitatea adevărului.
Vedem aceasta în politică.
Vedem aceasta în presă.
Vedem aceasta în universități.
Vedem aceasta pe rețelele sociale.
Și, din nefericire, uneori chiar între oameni care se numesc creștini sau și mai dureros în familii.

România pare să fi ajuns într’o vreme în care nu mai există adversari, ci doar inamici. Nu se mai combat idei, ci persoane. Nu mai este căutat adevărul, ci victoria asupra celuilalt. Nu mai contează argumentul, ci umilirea adversarului. Vorbele au devenit mai tăioase decât săbiile, iar suspiciunea pare să fi luat locul bunei-credințe.
Și, în acest plan cu atât mai actuală devine lecția celor doi Apostoli.

Sfântul Pavel nu l’a înfruntat pe Petru fiindcă îl disprețuia.
L’a înfruntat tocmai pentru că îl iubea și pentru că iubea Biserica.
Iar Sfântul Petru nu și’a apărat prestigiul apostolic cu încăpățânare omenească. Nu și’a alcătuit o tabără proprie și nu a încercat să’l compromită pe Pavel. A primit, cu smerenia care îi caracterizează pe oamenii mari, o mustrare dureroasă, dar dreaptă.

Aceasta este diferența dintre omul stăpânit de orgoliu și de interese meschine și omul stăpânit de Dumnezeu.
Primul apără imaginea și interesul lui murdar.
Cel de’al doilea apără adevărul.

O lecție pe care România pare s’o fi uitat

Privind în jurul nostru, nu este deloc greu să observăm cât de adânc s’a infiltrat veninul dezbinării în viața publică. Aproape fiecare dezbatere sfârșește prin demonizarea celui care gândește altfel. Aproape fiecare dispută produce răni noi. Aproape fiecare campanie electorală lasă în urmă oamenii si chiar familiile dezbinate, prietenii destrămate și comunități învrăjbite.

Problema cea mare nu este aceea că oamenii au opinii diferite.
Aceasta ține de firesc.
Trist devine că au încetat să se mai privească recunoscându’se drept frați.
Nu întâmplător, diavol, în înțelesul său vechi, înseamnă cel care dezbină.

Așadar, Hristos unește.
Cel rău desparte.
Iar acolo unde dezbinarea devine mod de viață, nici adevărul nu mai poate fi auzit, pentru că fiecare ascultă doar glasul propriei tabere.
Sfinții Apostoli Petru și Pavel ne arată că poți avea convingeri ferme fără să urăști. Poți mustra fără să umilești. Poți apăra adevărul fără să’l răstignești pe celălalt.
Este una dintre cele mai înalte forme de maturitate nu doar duhovnicească, ci umană.

De ce îi prăznuiește Biserica împreună?

Poate că aici se află cea mai impresionantă și frumoasă lecție a acestei prăznuiri.
Biserica nu i’a despărțit.
Nu l’a așezat pe unul împotriva celuilalt.
Nu a ridicat statui concurente.
Nu a creat două tradiții rivale.
I’a pus pe amândoi în aceeași icoană.
În aceeași zi.
În aceeași prăznuire.
Pentru că ceea ce i’a unit a fost infinit mai important decât ceea ce, pentru o vreme, i’a despărțit.
Au rămas doi oameni diferiți.
Petru, impulsiv și cald.
Pavel, riguros și neobosit.
Amândoi s’au smerit înaintea aceluiași Hristos.

Și tocmai de aceea au devenit cei doi mari stâlpi ai Bisericii.
Poate că și România ar avea nevoie să înțeleagă această taină. 
O țară nu se vindecă atunci când o jumătate o  învinge pe cealaltă, ci atunci când amândouă redescoperă că iubirea de adevăr este mai mare și mai necesară decât iubirea de sine. 
Fără această convertire lăuntrică, orice victorie politică va fi doar o schimbare de decor. Și orice împăcare va rămâne o simplă fotografie convențională de moment.

Astăzi nu ducem lipsă de oameni care știu să ridice glasul. Ducem, însă, o dureroasă lipsă de oameni care știu să’și plece fruntea atunci când adevărul le cere aceasta. Nu ne lipsesc polemiștii, ci împăciuitorii; nu ne lipsesc tribunii, ci oamenii smeriți; nu ne lipsesc cei care vor să aibă dreptate, ci aceia care sunt gata să piardă o ceartă pentru a nu pierde un frate.

Sfinții Apostoli Petru și Pavel nu au devenit mari sfinți pentru că nu s’au contrazis niciodată, ci pentru că au iubit adevărul întru Adevăr mai mult decât orgoliul și mai mult decât propria lor dreptate. 
Iar în ziua în care România va redescoperi această lecție, va începe, poate, cea dintâi și cea mai importantă împăcare: împăcarea cu Dumnezeu, din care se nasc toate celelalte împăcări.
Așa.