ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Un avertisment pentru lumea de astăzi, la optsprezece ani de la plecarea lui Aleksandr Soljenițîn.

„Dacă sarea își va pierde gustul, cu ce se va săra? De nimic nu mai este bună decât să fie aruncată afară și călcată în picioare de oameni.” (Matei 5, 13)

Există oameni care, chiar și după moarte, continuă să vorbească lumii cu o limpezime pe care contemporanii lor au refuzat adesea să o audă. Nu pentru că ar fi fost profeți în sensul propriu al cuvântului, ci pentru că au avut curajul rar de a privi realitatea fără machiajul ideologiilor și fără teama de consecințe.

Astăzi, la optsprezece ani de la plecarea lui Aleksandr Soljenițîn, nu comemorarea este lucrul cel mai important, ci întrebarea pe care el continuă să ne-o adreseze peste timp:
 
Ce se întâmplă cu o civilizație atunci când elitele ei încetează să mai slujească adevărul și încep să slujească puterea, confortul sau propria imagine?
Aceasta este cea mai actuală dintre toate temele sale.
Nu asistăm doar la o criză economică, politică sau militară. Toate acestea sunt efecte.
Criza cea mai profundă este una morală și spirituală.
Este criza elitelor.

O societate nu se prăbușește atunci când sărăcește, ci atunci când oamenii care aveau datoria să o lumineze aleg să o întunece.
Când profesorii încetează să mai caute adevărul.
Când jurnaliștii încetează să mai caute faptele.
Când intelectualii încetează să mai gândească liber.
Când artiștii încetează să mai caute frumusețea.
Când oamenii de știință uită că știința există pentru om, nu omul pentru experimente.
Când politicienii confundă puterea cu dreptatea.
Când liderii religioși caută aprobarea lumii mai mult decât aprobarea lui Dumnezeu.
Atunci începe adevărata cădere.

Mai întâi cad elitele, apoi cad civilizațiile

Soljenițîn a cunoscut totalitarismul pe propria piele. A traversat Gulagul, nu din cărți, ci din viață. Tocmai de aceea avertismentul său nu era îndreptat doar împotriva comunismului, ci împotriva oricărui sistem care își întemeiază existența pe minciună.
El înțelesese un adevăr pe care istoria îl confirmă mereu:
Mai întâi cad elitele. Abia după aceea cad statele, imperiile și civilizațiile.
Nicio mare prăbușire istorică nu începe cu dărâmarea zidurilor.
Ea debutează  în conștiințele celor chemați să le apere.
Imperiile nu mor atunci când pierd războaie.
Ele mor atunci când încetează să mai creadă în adevăr.
Civilizațiile nu dispar din lipsă de resurse.
Ele dispar atunci când valorile care le-au zidit sunt înlocuite de confort, oportunism și relativism.
Istoria arată că atunci când elitele abandonează adevărul, popoarele rămân fără busolă.
Iar când busola morală dispare, nici cea mai sofisticată tehnologie și nici cea mai mare prosperitate nu mai pot salva o societate de propria ei dezagregare.

Tirania are nevoie de funcționari.
Minciuna are nevoie de intelectuali.
Propaganda are nevoie de jurnaliști.
Manipularea are nevoie de experți.
Iar răul are nevoie, înainte de toate, de oameni respectabili care să’i ofere justificări elegante.
Privind lumea de astăzi, este greu să nu observăm cât de actuală rămâne această analiză.
Trăim într’o epocă în care informația circulă cu viteza luminii, iar adevărul pare să ajungă, mai întotdeauna, ultimul.
O epocă în care imaginea valorează mai mult decât caracterul.
În care reputația se construiește prin algoritmi.
În care popularitatea ține loc de competență.
În care influența este confundată cu autoritatea morală.
În care se vorbește neîncetat despre libertate, în timp ce oamenii se tem din ce în ce mai mult să spună ceea ce gândesc.
 
Aceasta este una dintre cele mai subtile forme de captivitate pe care le’a cunoscut omenirea.
Nu zidurile închid astăzi conștiințele.
Le închid frica, oportunismul și dorința de a nu ieși din rând.
Iar când elitele acceptă această stare de lucruri, ele încetează să mai fie elite.
Devin simple mecanisme ale sistemului.
O elită nu se măsoară prin prestigiu, ci prin jertfă.
O elită autentică nu este definită de diplome, funcții sau notorietate.
Ea este definită de disponibilitatea de a plăti prețul adevărului.
Istoria nu’i reține pe cei care au avut cele mai multe privilegii.
Îi reține pe cei care au avut cel mai mult curaj.
Aceasta este marea lecție a lui Soljenițîn.
El nu a cerut oamenilor să cucerească lumea.
Le’a cerut ceva infinit mai greu:
să nu participe la minciună.
Pare puțin?
Poate. 
În realitate, însă, de aici începe orice renaștere.
Pentru că fiecare mare prăbușire a început cu o mică minciună acceptată.
Și fiecare mare înviere a început cu un singur Om care a devenit Însuși Adevărul.

Nu cred că lumea de astăzi ar avea nevoie, înainte de toate, de noi ideologii.
Și nici pe departe de mai multă tehnologie.
Ea ar avea  nevoie, mai mult ca oricând și mai mult decât orice, de caractere.
De oameni care să spună adevărul chiar și atunci când acesta nu aduce aplauze.
De oameni care preferă liniștea conștiinței în locul succesului și mai cu seamă a interesului.
De oameni care nu’și negociază sufletul pentru o funcție.
Fiindcă adevărata cădere a elitelor nu începe atunci când ele greșesc. Începe sigur atunci când încetează să mai creadă că adevărul este mai înalt și mai presus decât mișmașul propriu.
Iar adevărata lor ridicare va începe în ziua în care vor înțelege din nou că prestigiul nu vine din privilegiu, ci din slujire.

„Linia care desparte binele de rău nu trece între state, nici între clase și nici între partide politice, ci prin fiecare inimă omenească.”
— Aleksandr Soljenițîn

La optsprezece ani de la plecarea lui Aleksandr Soljenițîn, întrebarea nu este dacă lumea l’a înțeles și l’a prețuit cum se cuvine. Pentru că ea pare că nu mai are aproape nici un interes față de adevăr, de dreptate, de valori și de curaj. 

Viitorul unei civilizații nu depinde, în cele din urmă, nici de armele ei, nici de bogăția ei și nici de performanțele tehnologiei.
 
Depinde de puterea câtorva conștiințe de a rămâne credincioase adevărului atunci când aproape toți ceilalți au început să negocieze cu minciuna.
Iar dacă istoria ne învață ceva, este tocmai acest lucru: renașterea unei lumi nu începe niciodată în palate, nici în parlamente și nici în centrele de putere. Ea începe în clipa în care câțiva oameni aleg din nou adevărul, chiar cu prețul libertății, al reputației sau al propriilor vieți. 
De aceea, înainte ca Dumnezeu să ridice popoarele, ridică întotdeauna conștiințe. 
Iar înainte ca o civilizație sau un popor să se prăbușească, cad întotdeauna elitele ei.
Așa.