ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Mic tratat de supraviețuire instituțională. Despre mucegai și igrasie ca destin administrativ

Există în România o formă specială de schizofrenie sanitară. 
 
Intrăm într’un spital de stat și avem senzația că am pășit în dimensiunea practică a unei lecții despre precaritate: pereți coșcoviți, instalații vetuste ale căror certificate de fabricație sunt de dinaintea primului război mondial. Peste tot bântuie o aromă grea de dezinfectant ieftin și refolosit, diluat cu un amestec de resemnare balcanică. 
 
Traversăm strada, la propriu sau metaforic și descoperim clinica privată: luminoasă, aerisită, politicoasă, imitând ambițios occidentul.

Ne reprimăm înjurătura națională și păstrăm doar întrebarea de după, rostită cu un soi de indignare candidă: cum (reprimarea) e posibil, când și acolo, în cea mai mare parte, sunt aceiași medici, 60% sunt aceleași asistente, cu infirmierele de rigoare?

Întrebarea este legitimă. Răspunsul însă, nu ține de metamorfoze individuale, ci de diferența dintre două ecosisteme morale.

Spitalul public românesc funcționează, în cele mai multe cazuri, într’o paradigmă a fatalității. Clădiri ridicate în alt regim, mentalități cimentate în alt secol, circuite administrative care sunt concepute pentru a descuraja orice inițiativă. 
 
Managerul este întotdeauna numit, chiar și atunci când, chipurile, a fost ales prin concurs pe criterii de "competență”. Responsabilitatea generală este așa de difuză încât este de’a dreptul confuză, iar vina este mereu a „sistemului”, o entitate impersonală și etern invincibilă.

Atunci când responsabilitatea se diluează, igrasia devine metafizică.
 
Nu vorbim doar despre igrasia pereților, ci despre igrasia instituțională mai ales: acel amestec de nepăsare, de voluptate birocratică și de compromis perpetuu, care transformă orice intenție de reformă într’un autentic exercițiu de retorică.

Privatul  ca pedagogie a interesului

Clinica privată funcționează într’o pedagogie a interesului bine temperat. 
Acolo greșeala costă. Acolo incompetența înseamnă pagubă de clienți. 
Acolo imaginea valorează bani. 
Acolo curățenia nu e doar o virtute igienică, ci este, pur și simplu, un argument de marketing.
Nu este vorba despre o superioritate morală, ci despre coerență de stimulente. 
În privat interesul personal este pus vârtos la lucru în favoarea eficienței. În timp ce în sistemul public, interesul personal a învățat de mult și practică lejer un soi de artă a supraviețuirii.

Medicul, această ființă presupus demiurgică, este același om și colo și dincolo, având aceleași limite și nevoi, dar și aceleași virtuți. Doar că într’un loc el este constrâns de inerție, iar în celălalt este împins de competiție. Nu?

Universalitate  versus selecție

Spitalul public are obligația de a primi pe oricine: urgențe dramatice de tot soiul (se poate pronunța și cu "z”),  indiferent de naționalitate, tot felul de cazuri sociale, toate patologiile, chiar și cele mai costisitoare și complicate, chiar dacă nu există nicio dovadă de plată a asigurării de sănătate. Acolo este, în fond, ultimul refugiu al tuturor celor aflați la ananghie. 
 
La privat nu. El poate selecta. Alege intervențiile programabile, selectează cazurile previzibile și, mai ales, pacienții solvabili.
 
Este o diferență esențială, dar, vai, atât de  ignorată în indignarea noastră cotidiană.
Statul administrează tragedia. Privatul administrează, în cea mai mare parte, confortul.

Dublul serviciu  și dubla măsură

Faptul că numeroși medici lucrează simultan la stat și la privat este interpretat fie ca dovadă de lăcomie, fie ca probă de eroism. Adevărul este, probabil, mai banal: este de fapt o adaptare la un sistem voit lăsat incomplet reformat. 
 
Cu cât mai neperformant sistemul public, cu atât mai relaxat medicul și cu atât mai performant sistemul privat, care are nevoie nu doar de cadre pe care nu le’a școlit și nu le’a pregătit, dar are nevoie ca acelea să fie odihnite și în formă maximă de productivitate.

Când salariile cresc, dar infrastructura rămâne precară, când responsabilitatea profesională e mare, dar puterea administrativă e mică, apare tentația evadării parțiale.
Nu în toate cazurile neapărat din interese pecuniare sau din cinism. Mai sunt și unele cazuri, probabil, care se duc dincolo - în privat - din nevoia de a practica medicina într’un cadru mai coerent. Iar dacă sunt și recompense bune, zâmbetul este și mai larg, entuziasmul și mai motivat.

Problema de fond: igiena morală

La urma urmei, diferența dintre sistemul public și cel privat nu este doar una de gresie și faianță și de dezinfectant. Este mai întâi o diferență de cultură a responsabilității.
Or, igiena morală nu se obține prin dezinfectant, ci prin reguli clare, prin competență reală și prin sancțiuni aplicate ferm. 
 
Fără acestea, putem renova pereții la infinit, mucegaiul se va întoarce de fiecare dată.

Spitalele de stat nu sunt în criză pentru că medicii ar fi, peste noapte, mai puțin buni decât sunt atunci când operează dincolo - în privat. 
 
Ele sunt în criză pentru că funcționează într’un sistem care tolerează mediocritatea administrativă și recompensează adaptarea, iar nu performanța.
 
Și până când nu se va înțelege că reforma, în general, iar cea sanitară, în special, este, înainte de toate, neapărat o reformă morală și instituțională, vom continua să ne mirăm teatral că același medic poate opera performant, actul lui medical fiind mereu impecabil, într’o clinică privată și tot el lucrează resemnat, dând rateuri adesea, într’un spital public.
Medicina nu este o operă solitară. Este o orchestră instituțională. Iar când concertul sună prost, nu vioara este de vină.

Finalmente reforma rămâne un cuvânt solemn, prețios și foarte important, tocmai bun de rostit în discursurile conferențiale.
 
Atât!