ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Motto:
„Inima împăratului este în mâna Domnului; 
El o îndreaptă încotro voiește.”
(Pildele lui Solomon 21:1)

România pare, din nou, prinsă într’un nod politic aproape perfect: partidele care ar putea guverna împreună se resping cu o energie demnă de cauze mai înalte, iar președintele, devenit vizibil un actor în joc, trasează propriile limite, refuzând din capul locului o anumită soluție.

La prima vedere, totul pare blocat.
 
La a doua vedere, dimpotrivă: totul este deja decis, doar că nu încă și recunoscut.
Pentru că politica românească are o regulă nescrisă, dar infailibilă: nu se face ceea ce se declară, ci se face ceea ce nu mai poate fi evitat.

Libertatea aparentă și necesitatea reală

Actorii politici vorbesc despre opțiuni, despre strategii, despre linii roșii trasate cu markerul permanent. 
Limbajul, însă, este unul al libertății: „alegem”, „refuzăm”, „nu acceptăm”.

Spațiul de manevră este foarte restrâns.

Există o presiune tăcută economică, socială, nu în ultimul rând, externă,  presiune care nu apare în conferințele de presă, dar care apasă constant. Piețele nu așteaptă orgolii. Administrația nu funcționează pe declarații. Iar statul, oricât de improvizat ar fi uneori, nu poate rămâne suspendat.
Ei, aici începe și transformarea.

Ceea ce ieri era „de neconceput”, astăzi devine „dificil, dar necesar”, Iar mâine va fi „singura soluție responsabilă”.

Președintele: între orgoliu și constrângere

 
Deși intrat vizibil în joc, cu o poziționare fermă împotriva unei anumite formule de guvernare, președintele nu este, în realitate, arbitrul absolut pe care pare că îl joacă.
Va încerca, fără îndoială, două lucruri: mai întâi, să forțeze o majoritate „acceptabilă”, în termenii săi impuși, adică o combinație de partide care să excludă ceea ce el consideră indezirabil;
apoi, dacă această construcție eșuează, să împingă responsabilitatea către Parlament, prin desemnări succesive, atent calculate.

Aici va interveni limita.

Dacă o majoritate parlamentară clară se conturează, chiar și în jurul unei soluții pe care a respins’o,  președintele nu va putea merge până la capăt cu refuzul. 
Nu fără costuri instituționale majore și nu fără riscul de a transforma o criză politică într’una constituțională.

În acel punct, va ceda.
Nu va avea încotro.

Nu spectaculos, nu explicit, ci printr’o recalibrare de discurs:
ceea ce era „de neacceptat” va deveni „rezultatul unui proces democratic pe care îl respect”.
Nu va fi o înfrângere. Va fi "… o soluție de responsabilitate.”

Negarea ca etapă a acceptării

Refuzurile categorice de astăzi nu sunt, de fapt, finale. Sunt etape.
În psihologie, negarea este prologul acceptării. În politică, aceasta este aproape un ritual.

Se neagă pentru a se putea negocia.
Se refuză pentru a putea crește prețul.
Se exclud partenerii pentru a’i reintegra ulterior, într’o formulă mai avantajoasă.
Ceea ce pare astăzi conflict ireconciliabil, este, în fond, preludiul unei înțelegeri.

Trei ieșiri din labirint

Dincolo de retorică, opțiunile sunt puține și deloc elegante:

– o coaliție „imposibilă”, care va fi justificată prin stabilitate;

– un guvern minoritar, sprijinit din umbră de adversari, care nu vor să’și asume oficial compromisul;

– sau anticipatele, invocate deseori, dar dorite rareori. Acestea funcționează ca o amenințare, mai degrabă, decât ca o soluție.

Niciuna nu e curată. Toate sunt, într’un fel, forme ale aceluiași adevăr: 
politica este arta imperfecțiunii funcționale!

Unde începe ordinea.

Privind mai atent, apare o întrebare incomodă: dacă nimeni nu vrea ceea ce, în cele din urmă, se va întâmpla… cine decide?
Răspunsul nu este deloc confortabil pentru orgoliul politic.
Decide necesitatea. Decide contextul. 
Decide acea sumă de presiuni invizibile care, încet, dar sigur, aliniază voințele divergente.

Pentru un ochi mai atent, această „necesitate” capătă, uneori, o altă nuanță: nu doar logică, ci aproape providențială.
Nu în sensul că Dumnezeu ar arbitra coaliții, ci în sensul mai discret în care limitează derapajele totale.

Voința oamenilor și îngăduința istoriei

România nu va rămâne neguvernată.
Și asta nu pentru că liderii ei politici vor deveni, peste noapte, mai  lucizi și mai înțelepți, ci pentru că mecanismul însuși nu le va permite altceva, altcumva.

Președintele va împinge lucrurile până la limita sa de influență.
Partidele vor împinge lucrurile până la limita intereselor care’i animă.
Iar dincolo de aceste limite începe inevitabilul.
Ceea ce este astăzi negat, va fi mâine, negociat.
Ceea ce va fi mâine negociat, va deveni poimâine, acceptat.
Și, când totul se va fi așezat, așa cum se va fi putut, fiecare va pretinde că a câștigat.
În realitate, nu va câștiga nimeni.
Se vor fi aliniat toți, pur și simplu,  la ceea ce nu putea fi evitat, iar
inevitabilul va fi prezentat solemn drept „decizie asumată”.

Și poate că aici se află adevărata lecție:
nu guvernează doar voința oamenilor, ci și îngăduința limitelor în care acelei voințe i se îngăduie să se manifeste.

Căci întotdeauna când politica își epuizează  opțiunile, istoria este cea care, discret, fără mofturi și orgolii, ferm, inegociabil, alege în locul politicii.
De data aceasta a ales INEVITABILUL !

Așa.