ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Motto:
„Odihna nu începe atunci când plecăm.
Ci atunci când încetăm să mai fugim.”

Există oameni care se întorc din vacanță mai obosiți decât au plecat.
Nu este doar o figură de stil. Este un adevăr aproape universal, rostit adesea în glumă, dar care ascunde una dintre cele mai subtile drame ale omului contemporan:
incapacitatea lui de a se mai odihni cu adevărat.
Teoretic, vacanța ar trebui să fie opusul stresului. Suspendarea alergării cotidiene. Reîntoarcerea către liniște, către familie, către natură, către sine.
Și totuși, pentru foarte mulți oameni, concediul începe cu o stare de tensiune aproape militară.

Mobilizarea pentru relaxare

Vacanțele moderne seamănă tot mai mult cu niște evacuări organizate ale neliniștii.
Pregătirea vacanței pare uneori o organizare a unei mici operațiuni strategice:
rezervări, confirmări, liste,
bagaje, telefoane, acte,
medicamente,încărcătoare, frământarea și grija de a nu uita ceva,
strategia drumului,
teama întârzierilor, a traficului, a aeroporturilor,
a vremii, a cazării.
Unii oameni ajung atât de epuizați înainte de plecare încât au nevoie de odihnă încă din prima zi a vacanței.
Dar nici acolo lucrurile nu se liniștesc cu adevărat.
Urmează stresul discret al noului: adaptarea,
camera de hotel, programul meselor, copiii obosiți, orele de plecare,
excursiile, obligația de „a profita”, de „a vedea cât mai mult”.
Vacanța modernă a devenit o formă sofisticată de performanță recreativă.
Omul contemporan merge în concediu aproape cum merge la serviciu: cu program, obiective, eficiență, planificare și o anxietate permanentă că pierde ceva.

Obligația de a fi fericit

Omul contemporan a transformat până și relaxarea într’o obligație obositoare.
Trebuie bifate locuri.
Trebuie făcute fotografii.
Trebuie postat.
Trebuie demonstrat că ești fericit.
Există oameni care ajung în cele mai frumoase locuri ale lumii fără să le fi privit vreodată cu adevărat. 
Le fotografiază compulsiv, le consumă rapid și pleacă mai departe, ca și cum frumusețea însăși ar fi devenit un obiectiv de îndeplinit sub presiunea timpului.
Uneori ai impresia că omul modern nu mai călătorește pentru a contempla lumea, ci pentru a o consuma.
Până și odihna a devenit "productivă”.
Trebuie să „merite”. Trebuie să producă experiențe.
Trebuie să genereze amintiri spectaculoase.
Trebuie să justifice banii cheltuiți. 
Păi, cum altfel?
Și astfel apare paradoxul aproape tragicomic al vacanțelor moderne:
omul pleacă să scape de stres și își mută stresul într’un decor mai scump și mai exotic.

Ritualul oboselii inutile

Există apoi și acel moment magnific de absurd pe care aproape toată lumea îl cunoaște:
hălăduiala obosită prin magazine înainte de întoarcere.
Suveniruri.
Cadouri.
„Să luăm și pentru cutare.”
„Să nu ne întoarcem cu mâna goală…”
După zile întregi de alergătură turistică - aceasta fiind una anume - omul sfârșește epuizat printre rafturi, căutând obiecte inutile pentru oameni care, de multe ori, nici nu vor avea vreodată nevoie de ele.
Și totuși, ritualul continuă. Aproape nimeni nu mai știe exact de ce.
"Așa am apucat!”
Așa că vacanța modernă nu mai este trăită; este doar bine administrată.

Dar dincolo de toate aceste aspecte aproape comice există ceva mult mai profund și mai neliniștitor.
Omul contemporan pare incapabil să stea și el, așa, pur și simplu.
Nu mai știe să stea pe o bancă fără telefon.
Nu mai știe să privească Marea fără să o și fotografieze.
Nu mai știe să meargă fără o destinație precisă.
Nu mai știe să tacă.
Până și liniștea îl neliniștește și aici se află și adevărata problemă:
vacanța îl apropie pe om periculos de mult de sine însuși.
În viața obișnuită, agitația îl protejează. Programul, munca, obligațiile și stresul zilnic creează acea zarvă continuă care îl împiedică să mai audă anumite întrebări esențiale.

În vacanță  
ritmul încetinește.

Iar în liniștea aceea relativă încep să apară:
golurile, oboseala sufletească, relațiile deteriorate iremediabil,
neliniștea, singurătatea,
întrebările amânate.
Poate că de aceea mulți oameni suportă mai ușor munca decât odihna adevărată.
Pentru că odihna reală presupune întâlnirea cu ei înșiși.
Iar aceasta este una dintre cele mai dificile întâlniri ale lumii de azi, ale omului, chipurile, modern.

Omul care își mută neliniștea dintr’un loc în altul

Civilizația contemporană a reușit performanța aproape absurdă de a transforma până și vacanța într’o formă de consum nervos. 
Omul nu mai merge spre liniște. Merge spre stimulare.
Aleargă după peisaje, după experiențe, după hoteluri, după imagini spectaculoase, fără să observe că sufletul nu se odihnește prin acumulare de senzații, ci prin armonie.

Vacanțele de odinioară aveau altă consistență tocmai pentru că oamenii nu plecau să „consume lumea”. Plecau să iasă, pentru o vreme, din mediul cotidian, să rupă ritmul greu al vieții. Era mai multă simplitate:
stat la umbră, mers încet, tăcere, somn mai mult ca de obicei, povești simple, amuzament, natură,
timp fără program agresiv.
Astăzi, însă, omul pare incapabil să accepte ideea unei zile fără obiectiv.
Trebuie să vadă ceva.
Să facă ceva.
Să posteze ceva.
Să demonstreze ceva.
Poate că aceasta este una dintre dramele epocii noastre: omul contemporan nu mai suportă nici măcar odihna dacă ea nu produce stimulare.
Și atunci schimbă orașele, hotelurile și peisajele, dar duce cu el aceeași neliniște despre care credea și spera să o fi lăsat acasă.

Adevărata tragedie a omului modern nu este faptul că muncește prea mult.
Ci faptul că nu mai știe să se oprească fără să se simtă sec și fără sens.
A uitat, efectiv, că odihna nu înseamnă nicidecum absența activității, ci înseamnă, întâi de toate, împăcarea sufletului cu sine însuși.
Altfel, până și vacanța devine uneori o fugă:
dintr’un oraș în altul,
dintr’un hotel în altul,
dintr’un peisaj în altul,
dintr’o fotografie în alta.
Dar nicăieri suficient de departe pentru a scăpa de propria neliniște.
Pentru că, în cele din urmă, omul nu se odihnește cu adevărat schimbând locurile, ci doar atunci când va ști să schimbe ritmul interior. 
Iar asta nu ține de știința coachilor…
Așa.