ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


(O posibilă predică la Praznicul Intrarea Domnului în Ierusalim)

Intrarea Domnului în Ierusalim nu este doar o scenă solemnă din trecut, nu este doar o pericopă evanghelică, nu este doar o frumoasă evocare iconică, ci este o taină care se deschide în fiecare an înaintea noastră, chemându’ne la o înțelegere tot mai adâncă. 

Praznicul nu este doar despre ramuri de finic și despre mulțimi entuziaste, ci este, mai cu seamă, despre întâlnirea dintre așteptările omului și adevărul lui Dumnezeu.

Mesianismul răsturnat: Hristos și așteptările lumii

Atunci, în vechiul Ierusalim, oamenii Îl întâmpinau pe Hristos ca pe un împărat pământesc. 

Își așterneau hainele pe drum și strigau „Osana!”, În inimile lor, însă, era de fapt o dorință ascunsă: eliberarea de sub apăsarea vremelnică, restaurarea unei împărății vizibile, un triumf politic. 

Hristos, însă, a intrat smerit, pe mânzul unei asine, arătând o împărăție care nu se sprijină pe forță, care nu se trufește, ci se temeluiește pe jertfă. 

În doar câteva zile aceeași mulțime avea să schimbe strigătul în „Răstignește’L !”Dovedind cât de fragilă este credința zidită pe interese și pe emoții trecătoare.

Ce s’a întâmplat cu adevărat atunci? 

Nu doar o primire triumfală, ci o descoperire dureroasă: omul nu poate recunoaște cu ușurință mântuirea, atunci când ea vine în chip smerit. Așteptările noastre L’au deformat întotdeauna pe Dumnezeu, transformându’L într’un instrument al dorințelor și, mai ales, al intereselor noastre - om de naos sau sacerdot.

Ierusalimul lăuntric: loc al întâlnirii sau al respingerii lui Dumnezeu

Ce este astăzi Ierusalimul? 

Nu doar un  teritoriu geografic mereu tensionat și permanent lipsit de pace și prea disputat, ci o oglindă a inimii omenești. 
 
Fiecare dintre noi suntem un Ierusalim: uneori Îl primim pe Hristos cu entuziasm, alteori Îl negăm, îl judecăm, îl alungăm prin nepăsare, prin compromis sau prin multiplele temeri. 

Orașul sfânt devine astfel simbolul luptei lăuntrice dintre credință și îndoială, dintre fidelitate și trădare.

Ceea ce nu știm cu adevărat despre acest Praznic este tocmai esențialul: că nu toată mulțimea L’a înțeles și L’a iubit pe Hristos, precum a simulat, ci doar aceia puțini care au rămas lângă El până la capăt. 
Nu strigătul „Osana” este măsura credinței, ci statornicia în tăcerea Golgotei. 
Nu entuziasmul de o zi, ci răbdarea de a’L urma atunci când drumul duce spre cruce.

Intrarea Domnului în Ierusalim ne pune o întrebare directă: pe care Hristos Îl primim? 
 
Pe Acela care ne confirmă așteptările și dorințele?
Sau pe Acela care ne schimbă cu adevărat viața? 
Pentru că adevărata întâlnire nu se petrece pe drumurile unui oraș de demult, ci, undeva, în adâncul sufletului nostru.

Astăzi, ramurile pe care le vom purta nu vor avea nicio semnificație, dacă nu vor deveni semnul unei mari și semnificative hotărâri lăuntrice. 
Suntem chemați nu doar să’L întâmpinăm formal pe Hristos, ci, mai cu seamă, să nu’L părăsim atunci când entuziasmele vor trece și va începe încercarea. Ierusalimul nu este, așadară, doar un teritoriu unde a intrat Domnul, ci locul unde fiecare om va decide dacă rămâne cu El sau dacă se va întoarce șovăielnic din drum.

Între ramurile verzi și cruce este cea mai profundă pedagogie a mântuirii.

Poate că miza acestui Praznic nu stă doar în ceea ce s’a întâmplat atunci, ci în felul în care continuă să se repete, sub alte forme, desigur, an de an, în inimile noastre.
 
În disponibilitatea de a primi sau de a refuza o prezență, care nu se aliniază așteptărilor noastre.

O întrebare greu de evitat

Entuziasmul este începutul credinței sau doar o formă mai luminoasă a instabilității ei?

Taina Praznicului ne pune în față și astăzi tocmai această întrebare: Hristos Dumnezeu vine la noi pentru cântările frumoase?
Pentru stâlpările abia înmugurite? Pentru tămâia scumpă - plăcut mirositoare?
Vine pentru entuziasmele stârnite de vreo emoție predicală elaborată, dar pasageră?
Pentru a fi aclamat sau declamat, vine El?
Ori pentru ca, în sfârșit, nu atât smeriți, cât mai ales dumiriți, să’L urmăm? 
Pur și simplu.
Așa.