ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Motto:
„Politica este arta posibilului, dar și a responsabilității 
pentru consecințe.”
(Otto von Bismarck)

Unirea pe bucăți: anatomia 
unei idei slăbite.

Nu toate ideile sunt compromise prin opoziție.
Unele sunt golite de sens chiar de către cei care le rostesc în chip pozitiv.

Unirea este una dintre ele.
Când începe să fie vorbită în variante, în excepții, în jumătăți de măsură, nu mai este un proiect. Devine, pur și simplu, o negociere.
Iar o idee negociată prea devreme riscă să nu mai ajungă niciodată întreagă la capăt.

Unirea… 
cu paranteze

Ideea unei reunificări fără Transnistria nu este nouă. A mai fost rostită, ce’i drept, în șoaptă, în unele laboratoare de analiză geopolitică. Dar atunci când iese în spațiul public, sub forma unei opțiuni sugerate, ea capătă o greutate pe care nu o mai poți controla.

Pentru că, din acel moment, întrebarea nu mai este dacă unirea este posibilă.
Ci ce fel de unire este acceptabilă.
Iar răspunsul implicit devine tulburător: una incompletă.

Logica amputării

În esență, propunerea pare să spună: dacă nu putem rezolva problema Transnistriei, o lăsăm în urmă și mergem mai departe.
Dar aceasta nu este o soluție. 
Este o renunțare ambalată sub forma unei strategii.

Istoria nu abundă în exemple fericite cu astfel de construcții durabile, bazate pe amputări asumate. Dimpotrivă. Fiecare „excepție” tolerată s’a dovedit, în timp, o fisură majoră.

Charles de Gaulle zicea că „o națiune care își negociază principiile își negociază viitorul.”

Ce mesaj transmite un asemenea demers de unificare fără Transnistria?
Că integritatea teritorială este negociabilă?
Că unitatea poate fi selectivă? Că întregul poate fi numai o parte?
Dacă da, atunci nu mai vorbim despre un proiect național, ci despre un compromis geopolitic. 

Poporul absent 
din ecuație

Și mai există o problemă, mult mai concretă și cu mult mai puțin discutată: lipsa unui consens real în interiorul Republicii Moldova.
 
Oricât de mult s’ar încerca repoziționarea discursului, realitatea rămâne: societatea moldovenească nu este, cel puțin astăzi, majoritar favorabilă unirii. Deloc.
A merge înainte în lipsa acestui consens nu înseamnă curaj politic.
Înseamnă decuplare de la realitate.
Iar politica făcută împotriva ritmului societății nu produce istorie. Produce reacții.

Ambiguitatea 
ca metodă

Discursul actual, promovat inclusiv de Maia Sandu, are o trăsătură clară: nu afirmă direct, dar nici nu neagă. 
Sugerează. 
Testează. 
Lasă loc de întoarcere.
Este, fără îndoială, o tehnică politică eficientă. Dar numai pe termen scurt.
Pe termen lung, ambiguitatea erodează încrederea. Pentru că oamenii nu resping doar ideile neclare, ci resping, mai cu seamă, intențiile neasumate.

„În politică, ceea ce nu este clar devine periculos”, după cum, pertinent, afirma Henry Kissinger.

Transnistria nu este o notă de subsol!
A trata Transnistria ca pe un detaliu tehnic dintr’o strategie politică, este poate cea mai riscantă eroare, ca să nu zicem că este o nesocotință.
Această regiune nu este doar un teritoriu separatist. Este, înainte de toate, un punct de tensiune major, cu implicații internaționale foarte serioase. 
Orice tentativă de a o „ocoli” nu numai că n’o elimină din ecuație, ci o transformă într-un factor destabilizator permanent, cu consecințe total imprevizibile.
Problemele nerezolvate nu dispar. Dimpotrivă, se acumulează, multiplicându’se.

Poate că această reunificare, mult prea mult discutată și mult proiectată, va putea fi, într-o zi, chiar un proiect real.
Dar dacă va fi, când va fi, nu va putea fi construită pe ambiguități, pe excluderi tacite sau pe calcule pripite determinate de interese de moment.
Pentru că lucrurile mari nu se fac „pe bucăți”.
Se asumă întregi, pentru a fi întregi, ori nu se fac deloc.
Așa.