ascultă articolul

Motto:
‘Fugi de slavă
și vei fi slăvit!
(Avva Arsenie 
din Pateric)

Există o formă de celebritate care nu se vede. 
Nu are statui comemorative, nu produce emoții naționale, nu inflamează și nu generează discursuri festive. Este o celebritate tăcută, aproape anonimă, deși, paradoxul suprem, ea privește lumea întreagă de Sus. 

Cam aceasta este, dacă stăm bine să ne gândim, povestea lui Gheorghe Leonida.
Cine?
Știu că nu știi și tocmai de aceea scriu cele de mai jos.

Un chip văzut de toți. Un nume 
neștiut de nimeni. 

Când aproximativ două milioane de turiști pe an își ridică ochii spre Cristo Redentor (Hristos Mântuitorul), pe vârful muntelui Corcovado, la 700 de metri deasupra orașului Rio de Janeiro, ei văd, fără să știe, rezultatul ostenelii unei minți și ale unor mâini românești. 
Văd un chip absolut impresionant, după cum au afirmat cei mai mari și recunoscuți cunoscători: "un chip care a întrecut măiestria portretistică michelangeliană”.

Nu’i o simplă față sculptată, ci este o sinteză imposibilă: măreție, blândețe, suferință, iubire și protecție. Toate condensate într’o expresie și o forță care trebuie să reziste nu doar intemperiilor și razelor UV, dar mai ales privirilor săgetătoare, azvârlite critic de la sute de metri distanță.

Despre un alt paradox românesc 

Detaliile tehnice sunt desfășurate într’o formulă de unicități dusă până la plictis, noi amintim doar trei: 30 de metri înălțime, 28 de metri deschidere a brațelor, peste o mie de tone de beton armat s.a. Însă aceste cifre, oricât de spectaculoase, sunt doar decorul. 
Esențialul stă în chip. Iar acel chip poartă amprenta unui om născut la Galați, în 1892, într’o familie care pare, ea însăși, retrospectiv, un mic „laborator de excepții”.

Biografiile unor absențe 

Frații și surorile lui Gheorghe Leonida au bifat, fiecare în felul său, performanțe greu de egalat: Dimitrie Leonida, pionier al energeticii și fondator de instituții, inclusiv al Muzeului Tehnicii; Elisa Leonida Zamfirescu, un nume aproape mitologic în istoria tehnicii mondiale; alții – medici celebri, generali cu funcții strașnice, oameni de știință… 
Într’o asemenea familie, alegerea artei nu era neapărat o revoltă, ci mai degrabă o deviere elegantă de la norma excelenței evidente.

A studiat la București, a debutat precoce, a trecut prin război, apoi prin Italia și Franța, unde talentul lui a început să fie recunoscut cu o promptitudine care, astăzi, ne’ar pune pe gânduri. Era, după toate mărturiile, un sculptor al fețelor unice. Un portretist în sens aproape teologic: nu reda trăsături, ci stări.

Când opera rămâne 
dar autorul dispare 

Nu este, așadar, deloc surprinzător că Paul Landowski, autorul oficial al proiectului, l’a ales dintre toți sculptorii Europei pe Leonida pentru a crea chipul Mântuitorului Hristos. 
Proiectul însuși era deja o conjuncție de ambiții: inițiat de Heitor da Silva Costa și Carlos Oswald, urma să devină nu doar o statuie, ci un simbol planetar.

Să nu idealizăm excesiv: a fost și muncă, și condiții de atelier, și bani, și ani grei de încercări și eșecuri. 
Între 1926 și 1931, Leonida a lucrat la Paris, într’o formulă aproape monahală, la acest chip. Cinci ani pentru o expresie fără cusur și fără comparații. Cinci ani pentru o privire care, astăzi, pare că nu se schimbă niciodată, deși privește în fiecare zi cu totul diferit.

Inaugurarea din 12 octombrie 1931 a avut, inevitabil, aerul unei mici farse tehnologice: Guglielmo Marconi trebuia să aprindă luminile de la 9200 de kilometri distanță, dar vremea, ori poate Însuși Dumnezeu a avut alte planuri și telecomanda radio n’a funcționat. 
S’a recurs la soluția clasică: aprinderea manuală. 
Uneori, modernitatea face un pas înapoi, discret, ca să nu se facă totuși de râs.

Statuia a rămas. Chipul unic a rămas. 
Numele, nu.

Aici începe partea mai puțin confortabilă a poveștii. Întors în România, Leonida a continuat să lucreze, a fost apreciat de Casa Regală, inclusiv de Regina Maria a României. A realizat busturi, lucrări oficiale, opere care există și astăzi. Numai că istoria are, uneori, un simț al umorului destul de crud.

Regimul comunist a făcut ceea ce știa mai bine: a reordonat memoria. Un sculptor asociat monarhiei nu avea cum să fie celebrat. A fost, așadar, discret împins spre margine, până când a devenit, cum observa Pavel Șușară, un „personaj artistic misterios”. Tradus liber și puțin diferit: un nume care există, dar care nu trebuie să circule.
O tehnică funcțională și astăzi, vai, în câte alte situații.

Moartea lui, în 1942, adaugă o notă de absurd literar. Nu în atelier. Nu în fața unei opere. Nu în vreo circumstanță de mare dramatism. 
Ci într’o circumstanță atât de domestică, încât stârnește până astăzi zămbete: culegea flori de tei, la rugămintea unei surori. O creangă a cedat, a căzut, a mai trăit câteva zile și a plecat cu discreția unui sfânt.

E greu să nu vezi aici și o ironie discretă a vieții: omul care a dat lumii unul dintre cele mai vizibile chipuri, a murit într’un context invizibil.

Astăzi, dacă răsfoiești surse de informații internaționale, găsești o singură frază seacă în limba engleză: „Romanian sculptor Gheorghe Leonida sculpted the face.” 
Atât. 
O propoziție pentru o privire care domină nu un oraș, nu o lume, ci  o epocă.

Despre gloria care 
nu are nevoie de autor

Poate că aici ar trebui să ne oprim o clipă. Pentru că probabil tentația ar fi să transformăm totul într’un discurs despre nedreptate,  despre destin, despre uitare, despre ingratitudine…
Dar există, totuși, o altă lectură, mai incomodă și, poate, mai aproape de adevăr.
Există o formă de reușită care nu are nevoie de recunoaștere. 
O operă care își depășește autorul până la a’l eclipsa.

Când milioane de oameni fotografiază acel chip, fără să se întrebe și fără să știe cine l’a făcut, asistăm, fără să realizăm, la o profundă lecție: nu despre uitare, ci despre felul în care, uneori, ceea ce creezi nu’ți mai aparține.

Dar, îndeobște, creatorul în adâncul său, nu vrea doar să creeze, vrea să fie știut, vrea să fie recunoscut, vrea ca numelelui să însoțească opera, să o umbrească, dacă se poate.

Or, Gheorghe Leonida a făcut exact contrariul: a creat un Chip pe care acum îl admiră o lume întreagă, iar el s’a identificat până la confuzie cu însăși pilda smereniei Celui creat.

Asta nu mai este istorie. Asta este o anume lecție.
Căci cine oare ar fi putut găsi o cale mai sigură și mai ocrotitoare, spre a cruța deplin un suflet de mușcătura șarpelui mândriei?

Oricât ai vrea să nu vezi și oricât te’ai strădui să nu recunoști, totuși, în aer, peste vremuri și peste oameni, plutește certitudinea:
EXISTĂ DUMNEZEU!

Cornel Constantin
CIOMÂZGĂ

Praznic 
binecuvântat
cu Hristos
Cel Înviat!