ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Motto: „Omul înțelept vede primejdia și se ascunde, iar cei neîncercați merg înainte și sunt pedepsiți.” (Pildele lui Solomon 22, 3)

 
Discernământul – cea mai eficientă formă de prevenție

Ajunși în acest punct, apare aproape inevitabil întrebarea pe care și’o pune orice cititor de bună-credință:

Ce este de făcut?

Să renunțăm la telefoanele mobile?
Să închidem internetul?
Să fugim din orașe?
Să privim fiecare antenă ca pe un dușman?
Nicidecum.
Ar fi nu doar imposibil, ci și nedrept față de una dintre cele mai spectaculoase realizări ale inteligenței umane. Tehnologia comunicațiilor a schimbat lumea într’un mod pe care puține invenții l’au reușit. Ea a salvat vieți prin apeluri de urgență, a făcut posibilă telemedicina, a apropiat familii despărțite de continente, a deschis biblioteci întregi printr’o simplă atingere de ecran și a oferit acces la cunoaștere unor oameni care altădată nu l’ar fi avut niciodată.
Problema, așadară,nu este existența tehnologiei.
Problema începe atunci când omul încetează să o mai stăpânească și ajunge să fie stăpânit el de ea.
Orice medic știe că diferența dintre medicament și otravă este, adesea, doza.
Același principiu pare să fie valabil și în relația noastră cu multe dintre invențiile lumii moderne.
Nu excesul de prudență este caracteristic epocii noastre.
Ci excesul de expunere.
Rareori telefonul mai este doar un telefon.
El este ceas, calculator, aparat foto, televizor, birou, bancă, ziar, joc, hartă, jurnal, arhivă și mijloc de divertisment.
Îl purtăm în buzunar ore în șir.
Îl ținem lângă inimă.
Dormim cu el pe noptieră sau chiar sub pernă.
Îl consultăm de sute de ori într’o singură zi.
Nu este surprinzător că oamenii de știință recomandă, în mod prudent, reducerea expunerilor inutile atunci când acest lucru este posibil.
Nu pentru că s’ar fi demonstrat că fiecare minut petrecut lângă un telefon este periculos.
Ci pentru că bunul-simț spune că ceea ce poate fi evitat fără niciun cost merită evitat.
De aceea, câteva gesturi simple pot deveni expresia unei civilizații mature.
Să folosim difuzorul sau căștile în convorbirile lungi.
Să evităm, atunci când nu este nevoie, purtarea telefonului lipit permanent de corp.
Să nu transformăm dormitorul într’un centru de comunicații deschis douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru.

Să reducem timpul petrecut de copiii mici în contact permanent cu dispozitivele wireless, nu din panică, ci pentru că prudența este întotdeauna preferabilă regretului.
Există o vorbă în înțelepciunea populară: "prudența este maica înțelepciunii!”
Să închidem funcțiile de comunicație atunci când ele nu sunt necesare, n’ar fi prudent?
Niciuna dintre aceste măsuri nu presupune sacrificii dramatice.
Ele nu ne răpesc confortul.
Nu ne întorc în secolul trecut.
Ele exprimă doar respectul față de propriul nostru organism.
Și peste acestea există o protecție și mai importantă:
protecția împotriva dependenței.
Fiindcă cea mai mare victorie a tehnologiei nu este aceea că emite unde electromagnetice.
Ci aceea că a ajuns să emită permanent solicitări către atenția noastră.
Telefonul nu mai produce doar conexiuni.
A produs și produce avalanșe de reflexe.
Produce impulsul aproape irezistibil de a verifica un mesaj, o notificare, o imagine, o știre, chiar și atunci când nu există niciun motiv real.
Astfel, expunerea biologică începe să se împletească cu expunerea psihologică.
Iar aceasta din urmă este, poate, și mai greu de măsurat.

Omul modern nu mai este doar conectat.
Este permanent întrerupt.
Nu mai are răgaz să tacă.
Nu mai are răgaz să contemple.
Nu mai are răgaz să se întâlnească în liniște cu cineva și nici măcar cu sine însuși.
Și, uite așa, fără să’și dea prea bine seama, pierde tocmai acea liniște din care se nasc discernământul, rugăciunea, creativitatea și echilibrul sufletesc.
Adevărata igienă a viitorului nu va însemna doar apă curată, aer curat și hrană curată.
Va însemna mai ales un mediu tehnologic folosit cu măsură.
Fiindcă sănătatea omului nu depinde numai de ceea ce mănâncă.
Ci și de ceea ce respiră.
De ceea ce privește.
De ceea ce ascultă.
De ceea ce atinge.
De ritmul în care trăiește.
Și, desigur, de înțelepciunea cu care își așază toate acestea în ordinea firească a vieții.
În fond, marile pericole nu încep atunci când omul inventează ceva nou.
Ele încep atunci când încetează să se mai întrebe dacă acel lucru îi slujește cu adevărat.
Libertatea cea autentică nu consistă în a putea folosi oricând, oricât, orice tehnologie.
Ci în a putea spune, atunci când este nevoie:
„Ajunge pentru astăzi!”
Această putere de a pune măsura înaintea excesului este unul dintre cele mai sigure semne ale unei civilizații care nu și’a pierdut întru totul încă înțelepciunea.

CIVILIZAȚIA CARE A ÎNMULȚIT SEMNALELE ȘI A UITAT TĂCEREA

Cea mai mare primejdie nu este întotdeauna aceea pe care o măsurăm, ci aceea pe care încetăm să o mai observăm.

Există o întrebare pe care omul modern o pune foarte rar:
nu ce poate face tehnologia pentru mine, ci ce poate face tehnologia din mine.
Întrebarea pare simplă și ușor hazlie, dar în realitate, ea este una dintre cele mai importante întrebări ale secolului nostru.
Fiindcă toate marile invenții ale istoriei au schimbat lumea.
Dar foarte puține au schimbat omul atât de repede precum au făcut’o tehnologiile ultimelor trei decenii.
Astăzi nu mai locuim doar într’o lume a obiectelor.
Locuim într’o lume a semnalelor.
Fiecare secundă este străbătută de milioane de comunicații invizibile. Sateliții vorbesc cu antenele. Antenele cu telefoanele. Telefoanele cu serverele. Serverele cu alte continente. Automobilele comunică între ele. Ceasurile transmit informații despre trupul nostru. Frigiderele se conectează la internet. Locuințele au devenit inteligente. Orașele se pregătesc să devină inteligente.
Și, încetul cu încetul, omul riscă să creadă că și sufletul poate funcționa după aceeași logică a conectării permanente.
Dar sufletul are și va continua să aibă alte legi.
El nu se odihnește și nu rodește în zarvă.
Nu înflorește în grabă.
Nu se vindecă prin notificări.
Sufletul are nevoie de tăcere.
Acolo unde tehnologia transmite neîncetat informație gălăgioasă, Dumnezeu vorbește din ce în ce mai în șoaptă.
Nu pentru că puterea Lui ar fi scăzut, ci pentru că libertatea omului a devenit nefiresc de mare.
Dumnezeu nu asaltează.
El așteaptă.
Civilizația noastră face exact contrariul.
Ea nu mai lasă aproape niciun spațiu gol.
Dacă nu vorbește telefonul, vorbește televizorul.
Dacă nu vorbește televizorul, vorbește rețeaua socială.
Dacă nu vorbește rețeaua socială, vorbește reclama.
Dacă nici aceasta nu vorbește, vorbim noi înșine, încercând să umplem cu multă larmă golul pe care nu mai știm să’l locuim altfel.
Am ajuns să ne fie teamă de liniște.
Și aceasta a devenit una dintre cele mai subtile și dramatice boli ale omului contemporan.
Pentru că liniștea nu este absența sunetului.
Liniștea este locul în care omul începe să se audă pe sine însuși.
Iar omul de astăzi fuge tocmai de această întâlnire.
De aceea nici nu mai observăm alte forme de poluare.
Adică nu doar pe cea electromagnetică.
Ci, spre pildă, pe cea informațională.

Sau, și mai și, pe cea emoțională. Sau cea vizuală.
Ori cea auditivă.

Sau, ce’ați zice de cea morală?
Trăim într’o civilizație care produce milioane de semnale în fiecare secundă, dar din ce în ce mai puțin rost sau sens.
Din ce în ce mai puțină înțelepciune.
Din ce în ce mai puțină pace.
Nu întâmplător, în aceeași epocă în care am atins cele mai înalte performanțe tehnologice, cresc paroxistic tulburările de anxietate, insomnia, epuizarea psihică și sentimentul unei oboseli fără cauză aparentă. Ar fi greșit și neștiințific să atribuim aceste fenomene exclusiv câmpurilor electromagnetice.  Nu?
Da, viața omului este influențată de numeroși factori biologici, psihologici și sociali. Dar ar fi la fel de superficial să credem că mediul în care trăim nu are niciun rol în felul în care funcționează trupul, mintea și mai ales sufletul nostru. 
Omul nu este făcut să trăiască permanent în stare de stimulare.
Nu este construit pentru o atenție fragmentată fără încetare.
Nu este creat să răspundă, clipă de clipă, unui torent nesfârșit de informații.
Creierul are nevoie de repaus.
Inima are nevoie de un anumit ritm.
Sufletul, ah sufletul, are nevoie și de tăcere. Cum ar fi ca Trinitas tv să emită, pildologic, de trei ori pe zi, câte o oră de liniște? Ar fi oare amendat de CNA?

Poate că, peste zeci de ani, medicina va înțelege mult mai bine și influența mediului electromagnetic asupra organismului.
Poate că unele temeri se vor dovedi neîntemeiate.
Poate că altele vor fi confirmate.
Nu știm.
Dar există un adevăr pe care îl putem rosti ferm chiar astăzi, fără teamă că va fi infirmat de viitor.
Omul nu poate rămâne sănătos într’un mediu care îi solicită necontenit trupul, mintea și sufletul, fără să’i ofere răgazul de a se reface.
Acesta este marele paradox al lumii moderne:
am cucerit timpul, dar nu mai avem tocmai timp.
Am cucerit distanțele.
Dar suntem tot mai departe unii de alții.
Am înmulțit comunicațiile.
Dar am împuținat dialogul adevărat.
Am înmulțit maxim semnalele,
dar am minimalizat  tăcerea.
Și atunci când o civilizație uită valoarea tăcerii, începe să piardă și importanța adevărului.
Fiindcă adevărul nu se poate descoperi niciodată în vacarm.
El se așază, încet, în inima care a învățat din nou să asculte.
Ei, aici se află și cea mai profundă lecție a întregii noastre discuții despre câmpurile electromagnetice.
Nu este vorba doar despre niște unde pe care aparatele le pot măsura.
Este vorba despre măsura cu care omul însuși își va trăi viitorul.
Vom continua, fără discernământ, să adăugăm zgomot peste zgomot, stimul peste stimul și confort peste confort, sperând că toate acestea ne vor aduce fericirea?
Sau vom redescoperi înțelepciunea de a pune, din când în când, între noi și lume, o clipă de liniște?
Pentru că nu orice progres se măsoară în gigabiți.
Nu orice dezvoltare se măsoară în viteza semnalului.
Și nu orice civilizație care comunică mai mult înțelege mai bine omul.
Adevărata măsură a unei civilizații nu este puterea cu care cucerește lumea, ci înțelepciunea cu care își poate ocroti omul.
Așa.

Cornel Constantin 
CIOMÂZGĂ