ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Motto:
„Poporul acesta se apropie de Mine cu gura și Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine.”

(Matei 15, 8)

Dacă pe scena de la UNTOLD ar fi urcat părintele Constantin Galeriu sau părintele Arsenie Papacioc, nu știu dacă ar fi fost huiduiți precum s’a afirmat în unele comentarii.
Poate că nu.
Eu îndrăznesc să pun o întrebare nu doar incomodă, ci chiar dureroasă:
ar fi fost primiți cu aceeași curiozitate, simpatie și disponibilitate cu care poate fi primit astăzi un guru venit din India?
Ar putea părintele Galeriu să vorbească astăzi unor zeci de mii de tineri despre Hristos, despre suflet, despre post, despre feciorie, despre curățirea inimii, despre păcat și pocăință, fără ca o parte a lumii noastre emancipate să considere momentul deplasat, retrograd sau chiar provocator?
Aceasta este, de fapt, problema.
Nu la UNTOLD.
Nu la Cluj.
Și nici măcar în anul acesta zbuciumat 2026.
Ci într’o transformare culturală care durează de peste trei decenii și care a reușit performanța extraordinară de a’l face pe omul contemporan să caute cu pasiune spiritualitatea aproape oriunde, cu condiția să nu semene prea mult cu aceea a bunicilor lui.
Este cutremurător de trist, dar te chem pe tine care citești acum aceste rânduri să fii onest cu tine însuți și să privești lucrurile cu realismul necesar unei posibile schimbări, nu doar de înțelegere, ci de paradigmă educațională, socială, politică și, de ce nu, de divertisment.

Pentru că la data asta poți vorbi despre energii.
Despre vibrații.
Despre univers.
Despre chakre.
Despre mindfulness.
Despre trezirea conștiinței.
Despre tehnici orientale de meditație.
Devii brusc interesant.
Dar dacă vorbești despre rugăciune, despre asceză, despre post, despre spovedanie, despre pocăință, despre smerenie și Hristos, există riscul evident să fii considerat înapoiat.

Aceasta este una dintre marile ironii ale modernității:
omul care a declarat religia depășită n’a încetat nicio clipă să caute sacrul. A încetat doar să’l mai caute acasă.

CINE A FĂCUT ÎNSĂ CASA MAI PUȚIN CREDIBILĂ?

Ar fi nedrept să punem întreaga răspundere pe umerii tinerilor.
Și ar fi neadevărat să spunem că totul se datorează propagandei anticreștine.
Da, da, da vreme de decenii Ortodoxia a fost caricaturizată în anumite zone ale spațiului public ca impediment al modernizării României, ca expresie a înapoierii, a obscurantismului și a refuzului progresului.
Da, preotul a devenit adesea personajul convenabil al umorului grosolan și al caricaturii: lacom, incult, ipocrit, interesat numai de bani.
Dar numai propaganda nu poate explica totul.
Pentru că, în acești treizeci și ceva de ani, Biserica a primit și lovituri cumplite din interiorul propriilor ziduri.  Frecvent. Fără menajamente.
Scandaluri sexuale implicând clerici și monahi. Acuzații de abuz asupra minorilor sau persoanelor vulnerabile. Relații clandestine incompatibile cu voturile monahale ori cu statutul clerical. Cazuri intens mediatizate implicând stareți, preoți cunoscuți sau oameni aflați în poziții ecleziastice importante. Și, uneori, ceea ce a scandalizat aproape la fel de mult ca fapta însăși: impresia că prima grijă a instituției a fost camuflarea adevărului și salvarea imaginii și abia apoi, dacă a mai fost cazul, aflarea întregului adevăr.
Trebuie spus însă limpede: orientarea homosexuală a unei persoane nu poate fi pusă pe același plan juridic și moral cu abuzul sexual sau pedofilia. Pentru Biserică, problema unui cleric sau monah este încălcarea disciplinei și a propriilor angajamente morale, indiferent dacă relația clandestină este heterosexuală sau homosexuală. Iar abuzul asupra unor minori aparține unei categorii incomparabil mai grave.
Și pentru credibilitatea publică efectul contradicției dintre cuvânt și faptă poate fi devastator.
Pentru că omul simplu nu face întotdeauna distincția teologică dintre Biserica lui Hristos și nevrednicia unui slujitor al ei.
Când cade un medic, lumea spune: a căzut un medic.
Când cade un politician, nimeni nu este surprins.
Dar când cade un ierarh, un preot sau un duhovnic cărora sute sau mii de oameni le’au încredințat conștiințele lor, se poate întâmpla ceva infinit mai grav:
în sufletul celui slab, odată cu preotul se prăbușește și tot ceea ce ierarhul, preotul, duhovnicul  predicaseră.
Ei, tocmai aici responsabilitatea clerului devine uriașă.
Nu adversarii Bisericii au spus:
„Iar cine va sminti pe unul dintre aceștia mici care cred în Mine, mai bine i’ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării.”
A spus’o Hristos.

Cei care au trăit anii ’90 își amintesc însă ceva ce generațiile foarte tinere nu mai pot înțelege pe deplin.
Era o vreme când oamenii alergau să’i asculte pe marii duhovnici.
Părintele Galeriu umplea săli uriașe.
La părintele Cleopa mergeau  mulțimi. Continuu.
Pentru câteva minute cu părintele Arsenie Papacioc oamenii puteau aștepta ore. Multe și ostenitoare.
Nu aveau PR.
Nu aveau consultanți de imagine.
Nu aveau social media.
Nu erau „influenceri”.
Aveau ceva infinit mai greu de dobândit:
credibilitate!

Când vorbeau despre nevoință, vedeai nevoința.
Când vorbeau despre smerenie, simțeai smerenia.
Când vorbeau despre Dumnezeu, aveai sentimentul că nu relatează ceva despre Cineva, ci că vorbesc despre Cineva pe Care Îl cunosc.
Aceasta este autoritatea duhovnicească. Ea nu poate fi cumpărată, fabricată sau administrată de niciun departament de comunicare. Nici dobândită prin expuneri teleastice "super”. Superficiale și superflue.

Biserica, însă, cu toate acestea, rămâne, inclusiv în sondajele recente, printre instituțiile în care românii declară o încredere ridicată. Dar aceasta nu anulează fractura produsă între prestigiul aproape spontan al marilor duhovnici de după 1989 și suspiciunea cu care o parte a societății privește astăzi clerul.
Iar aici trebuie să avem curajul adevărului: nu toate rănile Bisericii au fost provocate de dușmanii ei. Unele au fost provocate de chiar fiii ei.
Și poate că acestea dor cel mai tare.
Pentru că adversarul care te calomniază îți poate întări mărturia.
Dar slujitorul care predică virtutea și trăiește contrariul îi oferă adversarului ceva mult mai puternic decât o calomnie:
îi oferă un argument.

SPIRITUALITATEA ESTE PERMISĂ. HRISTOS ÎNSĂ DERANJEAZĂ

Și tocmai pe acest teren fertilizat de dezamăgire se petrece marea mutație.
Creștinismul începe să fie înlocuit nu neapărat de ateism, ci de alte forme de spiritualitate.
Aici este paradoxul. Fix.
Omul contemporan nu vrea neapărat să trăiască fără sacru.
Vrea un sacru care să nu’l judece.
O spiritualitate fără porunci.
O transcendență fără păcat.
O mântuire fără pocăință.
Un Dumnezeu mișto, pentru situații nașpa, la un preț moka.
Eventual, fără Biserică.

Un guru poate vorbi despre echilibru interior fără să’i spună omului că trebuie să’și schimbe viața după poruncile Evangheliei.
Hristos însă nu oferă numai o tehnică pentru liniștirea minții.
El spune:
„Pocăiți’vă!”
Și spune ceva infinit mai greu:
„Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine.”
Iată propoziția pe care civilizația eului suveran o suportă cel mai greu: să se lepede de sine. Și vlădica și opinca. Ordinea nu poate fi schimbată.

Întreaga industrie contemporană îi spune omului contrariul.
Exprimă’te!
Descoperă’te!
Afirmă’te!
Reinventează’te!
Urmează’ți dorințele!
Construiește’ți identitatea!
Tu stabilești cine ești!
Evanghelia vine, însă, cu această tulburătoare răsturnare:
Nu orice dorință te eliberează.
Nu orice libertate te face liber.
Nu tot ce simți trebuie urmat.
Nu tu ești măsura ultimă a adevărului.
Și tocmai de aceea Hristos este infinit mai greu de comercializat decât „spiritualitatea”.

DE LA MAHARISHI LA SPIRITUALITATEA DE FESTIVAL

Occidentul cunoaște de mult această fascinație pentru sacrul importat.
În anii ’60 Beatles plecau în India la Maharishi Mahesh Yogi, iar fotografia lor alături de maestrul indian devenea una dintre imaginile simbolice ale întâlnirii dintre contracultura occidentală și spiritualitatea orientală.
Au urmat meditația transcendentală, New Age’ul, nenumărate școli de dezvoltare spirituală, tehnici de meditație, retreat’uri și, în cele din urmă, aplicații pentru telefon care promit omului contemporan ceea ce el caută disperat: liniște!
Nu este nimic condamnabil în faptul că omul caută liniștea.
Dimpotrivă.
Este dovada că larma lumii nu i’a putut ucide setea de transcendență.
Dar întrebarea rămâne:
de ce trebuie să străbatem zece mii de kilometri pentru a descoperi că omul are suflet?
România avea această veste înainte să existe smartphone’ul.
Pe bune!
O știa țăranul care îngenunchea seara înaintea icoanei. 
O știa mama care aprindea candela.
O știau bătrânii care mergeau kilometri întregi pentru câteva cuvinte de la un duhovnic. 
Eu am văzut toate acestea cu ochii mei. De aceea ce scriu este o mărturie.
Acei oameni nu vorbeau despre „well-being”.
Vorbeau despre mântuire. Chiar serios și cu real interes.
Nu vorbeau si nu erau interesați de optimizarea sinelui.
Ci despre schimbarea lui.
Nu despre cum să te simți confortabil în propria viață.
Ci despre cum să afli pentru ce ai primit viața.
Și poate că tocmai aceasta este diferența uriașă dintre două lumi.
Una întreabă:
cum pot să mă simt mai bine?
Cealaltă întreabă:
cum pot să devin mai bun?
Ați băgat de seamă, desigur, că nu sunt întrebări identice. 
Deloc!

DUPĂ DUMNEZEU NU RĂMÂNE GOLUL

Secolul XX a visat îndelung o omenire eliberată de religie.
John Lennon a condensat această utopie în celebrul „Imagine”: o lume fără rai, fără granițe și fără religie.
Visul era seducător.
Numai că omul n’a putut trăi fără transcendență.
Și atunci, în locul vechii religii, au apărut alte forme de sacru.
Unele profunde, altele doar comerciale.
Unele orientale, altele psihologice.
Unele transformate în lifestyle, altele ambalate în retreat’uri, festivaluri, aplicații și tehnici de wellness.
Pentru că omul poate scoate icoana din cameră.
Dar nu poate scoate din el nevoia de a îngenunchea înaintea a ceva.
Dacă nu se mai închină lui Dumnezeu, nu înseamnă automat că nu se va mai închina.
Înseamnă doar că va trebui să găsească altceva. Iar Sfinții Părinți au spus fără echivoc: acolo unde nu este Dumnezeu, este sigur diavolul. Pentru că nu ai altceva intermediar. 
Nu ai!
Ce să pui?

Și aici întâmplarea de la UNTOLD depășește cu mult un festival de muzică.
Sadhguru nu este problema.
Nici India.
Nici yoga.
Nici tinerii care au venit să se bucure în felul lor de muzică. De muzica lor.
Problema suntem noi.
Noi, cei care am ajuns să considerăm uneori sofisticat ceea ce vine de departe și provincial ceea ce am primit de acasă.
Dar și noi, creștinii, care am permis prea mult uneori ca între chipul lui Hristos și omul care Îl caută să se așeze chipurile nevrednice ale celor care pretind că’L reprezintă. 
Nu putem eluda asta. Sau putem, dar plătim și să nu mai crâcnim sau să cârtim.

Cumpărăm cursuri pentru a învăța să respirăm conștient, pentru că nu ne’a mai spus nimeni că bunicile noastre respirau odată cu rugăciunea.
Căutăm mindfulness, deși tradiția răsăriteană vorbește de aproape două milenii despre trezvie. 
Căutăm liniștea minții și am uitat rugăciunea inimii.
Căutăm „transformarea interioară” și ne jenează cuvântul pocăință.
Căutăm „consciousness” și am uitat conștiința.
Căutăm pretutindeni ceea ce poate n’am avut răbdare să cercetăm acasă.

De aceea n’aș huidui niciodată un guru care vine în România.
L’aș asculta.
Așa cum aș asculta orice om care încearcă sincer să spună ceva despre marile întrebări ale existenței.
Dar după ce l’aș asculta, aș avea o singură rugăminte pentru tinerii care caută:
înainte să plecați la capătul lumii după lumină, intrați măcar o dată fără prejudecăți în propria voastră casă.
Citiți Evanghelia. Fără prejudecăți.
Citiți’l pe Sfântul Isaac Sirul. Măcar două capitole din Cuvinte Pentru Singuratici.
Citiți’l pe Sfântul Siluan Athonitul. Măcar un capitol.
Ascultați’l pe Galeriu.
Ascultați’l pe Papacioc.
Ascultați’l pe Cleopa.
Nu pentru că sunt români.
Nu pentru că sunt ortodocși.
Ci pentru că o cultură care își disprețuiește propriile izvoare înainte de a le cunoaște nu este o cultură emancipată.
Este una, vai, amnezică.
Iar Bisericii i’aș spune ceva la ureche. Foarte simplu:
Preafericite, nu’i certa, bre, pe tineri pentru că nu vă mai cred. 
Dați’le din nou oameni care să’i poată convinge cu sinceritate.
Oameni a căror viață să nu dezmintă predica.
Oameni în preajma cărora cuvintele „curăție”, „smerenie” și „jertfă” să nu pară biete formule profesionale.
Oameni care să nu’L ascundă pe Hristos tocmai atunci când pretind că Îl arată.
Pentru că poate aceasta este imaginea cea mai tulburătoare pe care ne’a lăsat-o, fără să vrea, festivalul de la Cluj:
zeci de mii de tineri adunați împreună, demonstrând că generația despre care ni se spune că nu mai are nevoie de Dumnezeu încă însetează după transcendență.
Alo! Onorați sinodali, să nu fiți ofensați. Un alt punct de vedere nu este, musai, răuvoitor. 
Așa cum toată  povestea aceasta de la UNTOLD nu este vestea rea.
Dimpotrivă. Este o veste extraordinară. 
Secularizarea n’a ucis setea de Dumnezeu. Doar i’a schimbat direcția și vocabularul.

Vestea rea ar fi alta: să’i condamnăm pe acești tineri pentru că Îl caută pe Dumnezeu în altă parte, fără să avem curajul să ne întrebăm și, mai ales, să ne răspundem sincer, de ce nu L’au mai putut vedea aici.
Căci, nu’i așa, am cam ajuns cu toții să căutăm o viață întreagă, cu sârguință, o ușă către Cer, fără să observăm că, de două mii de ani, Hristos stă în pragul casei noastre.
Așa.

Cornel Constantin 
CIOMÂZGĂ