ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Despre trup, privire și o lume care a uitat ce este trezvia

Motto:

„Oricine se uită la femeie, poftind’o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui.”
(Matei 5, 28)

E vară. E caniculă. Și, odată cu temperaturile, dispar parcă și ultimele straturi de pânză dintre trup și ochiul celuilalt.
Pe străzile marilor orașe întâlnești astăzi ținute care, cu numai câteva decenii în urmă, ar fi fost greu de imaginat în afara unei plaje. Uneori paradoxul devine aproape comic: sunt femei care par mai îmbrăcate în costumul de baie decât în hainele cu care merg pe stradă.

Am putea expedia totul foarte repede: moda s’a schimbat.
Da, numai că omul nu s’a schimbat cu aceeași viteză.
Corpul lui are aceeași biologie, privirea lui declanșează aceleași mecanisme ale atenției și excitației, imaginația continuă să lucreze, iar sufletul continuă să poată transforma o simplă vedere în dorință, dorința în consimțire, consimțirea în obișnuință, iar obișnuința în patimă.
Ei, aici începe problema. 
Buba la cap se face adesea pe nevăzute, în cazul discutat poate tocmai pe văzute.
Nu neapărat de la tivul unei fuste.
Ci în întâlnirea dintre trup, privire, minte și libertate.

ISPITA NU ESTE ÎNCĂ PĂCAT

Creștinismul autentic nu ne spune că frumusețea trupului este rea. Dimpotrivă. Trupul nu este rebutul sufletului, ci parte din omul creat de Dumnezeu.
Nici atracția dintre bărbat și femeie nu este păcat.
Ispita nu este, prin ea însăși, cădere.
Păcatul începe acolo unde omul primește ispita, o hrănește, o prelungește în imaginație și începe să locuiască în ea.
De aceea Hristos mută, extraordinar de clar si de profund, problema adulterului din pat în inimă. 
Nu pentru a declara vinovat omul care a văzut frumusețea unei femei, ci pentru a arăta că între ochi și faptă există un teritoriu uriaș: mintea omului.
Acolo se câștigă sau se pierde bătălia.
Părinții Bisericii au numit această pază a minții trezvie.
Numai că despre trezvie astăzi aproape că nu se mai vorbește.
Trăim într’o civilizație care ne cere să vedem tot, să dorim tot, să încercăm tot, să expunem tot și, eventual, să fotografiem tot. Mai ales pe furiș cu ochii minții. 
Civilizația contemporană ne bombardează din plin cu fel de fel de stimuli și apoi se miră că omul nu’și mai poate stăpâni atenția.
Problema nu mai este doar fusta foarte scurtă de pe stradă.
Ea este numai un simptom.
În telefon există și se exprimă artileria grea a pornografiei. 
În publicitate există cu persuasiune erotizarea. În videoclip există trupul provocator. Pe rețelele sociale se promovează exhibarea permanentă. Algoritmul învață foarte repede ce anume oprește degetul pe ecran și îi mai oferă omului încă o imagine. Și încă una. Și încă una.
Omul de azi a ajuns astfel să trăiască într’un fel de permanentă hiperstimulare erotică ambientală.
Iar ceea ce părea ieri libertate astăzi a devenit, paradoxal, o formă aspră de captivitate.

CÂND OCHIUL NU MAI VEDE OMUL, CI TRUPUL

Există aici o responsabilitate pe care trebuie să avem curajul s’o împărțim.
Nu putem spune unei femei: „Tu ești răspunzătoare pentru gândurile mele.”
Aceasta ar fi o mistificare spirituală.
Bărbatul este răspunzător pentru privirea lui, pentru imaginația lui și pentru ceea ce face cu dorința lui.
Dar nici cealaltă extremă nu este adevărată: că felul în care ne prezentăm și le arătăm trupul celorlalți ar fi complet lipsit de consecințe.
Trăim, în fond, împreună. Împărțim aceleași teritorii ambientale.
Ne influențăm.
Ne provocăm.
Ne liniștim sau ne tulburăm unii pe alții.
Libertatea mea vestimentară există. Dar există și libertatea celuilalt de a nu fi redus permanent la statutul de receptor obligat al unei provocări erotice.
Și mai există ceva.
Femeia însăși poate deveni victima aceleiași culturi despre care pretinde că o eliberează.
Când valoarea ei începe să fie măsurată în centimetri de piele expusă, în numărul privirilor întoarse după ea, în reacții, like’uri și validări, emanciparea riscă să se transforme într’o piață nemiloasă a trupurilor. 
Bărbatul începe să vadă femeia doar ca trup.
Femeia însăși începe să se privească prin ochii bărbatului care o dorește. Acesta începe să’i fie singurul stimul care o hrănește.
Și amândoi sunt perdanți.
Pentru că între două persoane create pentru comuniune se interpune imaginea.

DE LA EXCITAȚIE LA EPUIZAREA DORINȚEI

Există și o dimensiune despre care teologia și medicina ar cam trebui să vorbească împreună.
Creierul uman nu este indiferent la stimularea sexuală repetată.
Atenția poate fi capturată de stimulii erotici, iar repetarea produce sigur fenomene complexe de obișnuire și de căutare a noutății. Omul poate ajunge să aibă nevoie de stimuli diferiți, din ce în ce mai puternici pentru aceeași intensitate subiectivă a experienței.
Aici strada nu poate fi izolată de telefon, pornografia online nu poate fi izolată de publicitate, iar publicitatea nu poate fi izolată de întreaga cultură a hipersexualizării.
Rezultatul nu este obligatoriu impotența și ar fi neștiințific să afirmăm aceasta. Dar pot apărea alte lucruri, chiar mai grave sufletește: fragmentarea atenției, comparația permanentă, anxietatea de performanță, dificultatea intimității, transformarea persoanei reale într’un concurent al imaginilor acumulate în memorie și incapacitatea de a mai lega erotismul de tandrețe, de fidelitate, de răbdare, de gingășie și de iubire.
Și atunci apare unul dintre marile paradoxuri ale epocii noastre:
niciodată omul n’a văzut atât de mult trup și niciodată nu i’a fost atât de greu să întâlnească persoana. Și asta nu mai ține de drama socială, ci de tragedia ființială.
Sexualitatea abundă.
Intimitatea sărăcește.
Excitația crește.
Iar împlinirea nu poate ține pasul cu acestea.
Avem acces la milioane de imagini și tot mai puțin acces la taina adevărată a unui singur om.

BISERICA NU POATE RĂSPUNDE CU CENTIMETRUL

Dacă Biserica, prin partea ei umană s’ar lua cu adevărat în serios, depășindu’și propriile multiple închipuiri, ar avea și aici o enormă responsabilitate.
Dacă singurul ei răspuns va fi mereu: „femeile trebuie să se îmbrace decent”, va pierde și pe mai departe tocmai esența problemei.
Pentru că poți acoperi o femeie până la glezne și poți lăsa mintea unui bărbat complet dezbrăcată de trezvie.
Poți interzice decolteul, dar poți tolera pornografia din telefon pentru că nu ai făcut nimic prin care s’o combați realist. 
Poți condamna o adolescentă pentru pantalonii ei scurți, dar să nu’i spui niciodată unui adolescent cum să’și păzească mintea. Pentru că nu mai ai prilejuri, nici oportunități și nici preocupare.
În vreme ce lumea și’a perfecționat până la rafinament industria ispitei, Biserica pare să’și fi abandonat tocmai meșteșugul duhovnicesc al împotrivirii ei: cateheza, trezvia și formarea bunului creștin; iar acolo unde omul nu mai este învățat cum să’și păzească ochii, mintea și inima, nu trebuie să ne mire că piața îl va învăța, în schimb, cum să și le vândă.
Interdicția și dojana nu pot substitui educația duhovnicească. Trezvia nu înseamnă să dispară femeile frumoase de pe stradă.
Trezvia înseamnă ca, atunci când frumusețea provocatoare apare, tu să știi cum poți să rămâi liber.
Să privești fără să vezi și să vezi fără să posezi.
Să știi să admiri fără să consumi. Să întâlnești trupul fără să uiți și să ignori persoana.

Pudoarea nu înseamnă rușine față de propriul trup.
Pudoarea este conștiința faptului că trupul valorează atât de mult încât nu trebuie transformat în marfă vizuală.
Aici este adevărata discuție pe care ar trebui s’o avem cu tinerii.
Nu despre câți centimetri trebuie să aibă o fustă.
Ci despre libertate. Despre libertatea femeii de a nu’și construi valoarea din dorința pe care o provoacă.
Despre libertatea bărbatului de a nu deveni sclavul privirii sale.
Despre libertatea amândurora de a nu transforma sexualitatea, acest dar extraordinar al întâlnirii dintre bărbat și femeie, într’un automatism biologic întreținut industrial.
Pentru că patima începe tocmai atunci când omul spune:
„Pot să mă opresc oricând”, dar va descoperi curând că nu se mai poate opri.
Pentru că trezvia începe în clipa în care omul înțelege că nu trebuie să scoată lumea din fața ochilor pentru a rămâne curat.
Trebuie să învețe să’L așeze pe Dumnezeu în spatele ochilor săi.
Adevărata biruință asupra ispitei nu este să nu mai existe nimic care să te ispitească, ci să existe, dar tu să știi cum să rămâi liber.
Așa.

Cornel Constantin 
CIOMÂZGĂ