„Apele transfrontaliere vor fi utilizate într’un mod rezonabil și echitabil, ținând seama în mod special de caracterul lor transfrontalier.”
(Convenția UNECE privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere și a lacurilor internaționale, art. 2)

Uneori, o țară descoperă cât de vulnerabilă este nu atunci când îi lipsește energia, ci atunci când îi lipsește apa din care își produce energia.
România tocmai a primit această lecție pe Dunăre.
În dimineața zilei de 13 august 2026 a început oprirea controlată a singurului reactor care mai funcționa la Centrala Nucleară de la Cernavodă. Celălalt fusese deja oprit la sfârșitul lunii iulie. Motivul este aproape neverosimil pentru o țară traversată de al doilea fluviu ca lungime al Europei: nu mai este suficientă apă în Dunăre.

Cele două reactoare de la Cernavodă asigură, în condiții normale, aproximativ o cincime din producția de electricitate a României.
Nu discutăm, așadar, despre niște vaporașe care nu mai pot naviga sau despre niște bancuri de nisip care au ieșit spectaculos din apă. Discutăm despre securitatea energetică a României. Și, inevitabil, despre securitatea ei națională.
Explicația oficială pare simplă: Secetă.
Numai că, atunci când un fenomen natural ajunge să scoată din funcțiune o infrastructură strategică, un stat serios nu se mulțumește cu un cuvânt justificativ.
Îl desface în cifre. Îl măsoară. Îl verifică. Și, mai ales, întreabă ce s’a întâmplat cu apa pe tot drumul ei până aici.
Pentru că Dunărea nu începe la Cernavodă.

CINE A ÎNCHIS ROBINETUL DUNĂRII?

Anul 2026 ne’a oferit încă o dată imaginea aparent contradictorie a Europei contemporane: episoade de precipitații abundente și inundații într’o parte a continentului, iar în alte regiuni și alte perioade - căldură extremă, lipsă de precipitații și secetă severă.
Nu există, în sine, o contradicție. O ploaie torențială poate produce o inundație și totuși să nu refacă rezervele hidrologice ale unui bazin uriaș. O iarnă fără zăpadă suficientă în Alpi poate însemna lipsa apei câteva luni mai târziu. Temperatura ridicată mărește evaporația. Distribuția precipitațiilor contează la fel de mult ca suma lor.
Și există dovezi serioase că seceta este, sau poate fi, reală.
În Austria, la Greifenstein, debitul Dunării a coborât în această vară la aproximativ 700 de metri cubi pe secundă, față de circa 2.000 de metri cubi pe secundă într’o vară obișnuită. Producția hidroenergetică a Austriei a fost grav afectată. Iar specialiștii indică printre cauze inclusiv iarna 2025–2026 foarte săracă în zăpadă.
Mai departe, în Ungaria, aceeași Dunăre a împins centrala nucleară Paks,  una dintre coloanele vertebrale ale sistemului energetic maghiar, aproape de oprire.
Deci trebuie spus răspicat:
nu există în acest moment dovada că Germania sau Austria „au oprit Dunărea” și au provocat artificial criza din România.
Există însă altceva.
Circulă în aceste zile în spațiul public înregistrări video care pretind să arate amenajări hidrotehnice din amonte și care au alimentat suspiciunea că debitul ar fi influențat și prin intervenție umană.
O filmare cu un baraj nu este o probă că cineva „ține apa”. Apa poate trece prin turbine, prin deversoare și prin instalații care nu sunt vizibile celui care filmează.
Dar nici întrebarea nu poate fi expediată superior într’un sertar pe care scrie „conspirații”.
Pentru că există un judecător mult mai bun decât Facebook-ul.
Hidrologia.
Câtă apă intră?
Câtă apă iese?
Câtă apă este acumulată?
Câtă este captată?
Câtă este deviată?
Care este debitul înaintea unei amenajări hidrotehnice și care este debitul după ea?
Care sunt debitele succesive ale Dunării din Germania până în Austria, Slovacia, Ungaria, Serbia și România?
Acestea nu sunt secrete ale naturii.
Sunt măsurători.
Și, odată puse cap la cap, ele pot spune o poveste mult mai exactă decât toate filmările și toate declarațiile politice la un loc.
Atunci apare întrebarea pe care România ar trebui s’o fi pus oficial de mult:
Cât din actuala diminuare dramatică a debitului Dunării este exclusiv efectul condițiilor naturale și cât reprezintă efectul cumulat al captărilor, retențiilor, devierilor și intervențiilor hidrotehnice realizate de statele riverane?
Nu este o acuzație.
Este o întrebare legitimă a unui stat aflat în aval cu probleme.
Și, mai ales, este o întrebare la care se poate răspunde.
Cu cifre.

DUNĂREA NU ESTE PROPRIETATEA CELUI CARE AJUNGE PRIMUL LA APĂ

Există un lucru pe care românii ar trebui să’l știe.
Dunărea nu este împărțită juridic în zece râuri.
Nu există o Dunăre germană asupra căreia Germania poate face orice dorește, urmată de o Dunăre austriacă, apoi una slovacă, una maghiară, una sârbă și, la sfârșit, ceea ce mai rămâne pentru România.
Dreptul internațional modern a construit tocmai mecanismele care împiedică o asemenea concepție medievală asupra apei.
Convenția privind cooperarea pentru protecția și utilizarea durabilă a fluviului Dunărea, semnată la Sofia în 1994 și intrată în vigoare în 1998, reprezintă principalul instrument juridic pentru cooperarea privind gestionarea transfrontalieră a apelor din bazinul Dunării.
Principiul ei este limpede:
apele trebuie administrate și utilizate durabil și echitabil.
Convenția UNECE de la Helsinki privind apele transfrontaliere merge în aceeași direcție: statele trebuie să se asigure că apele comune sunt utilizate rezonabil și echitabil, ținând seama tocmai de caracterul lor transfrontalier.
Iar dreptul internațional al cursurilor de apă a consacrat încă două principii fundamentale:utilizarea echitabilă și rezonabilă și obligația de a lua măsurile necesare pentru prevenirea prejudiciilor transfrontaliere semnificative.
Atenție însă la un amănunt esențial.
„Echitabil” nu înseamnă „egal”.
Nimeni nu spune că fiecare țară trebuie să primească exact aceeași cantitate de apă.
Germania are dreptul să folosească Dunărea.
Austria are dreptul.
Ungaria are dreptul.
România are și ea același drept.
Dar niciun stat nu dobândește suveranitate absolută asupra apei numai pentru că fluviul trece mai întâi prin teritoriul său.
Apa curge.
Și odată cu ea curg și drepturile celorlalți. 
Iar pentru statele Uniunii Europene există, suplimentar, Directiva-cadru privind apa 2000/60/CE.
Aceasta spune ceva extraordinar de important pentru situația de astăzi: atunci când un bazin hidrografic traversează mai multe state membre, el trebuie tratat ca district hidrografic internațional, iar statele sunt obligate să coordoneze măsurile pentru întregul bazin. 
Nu numai pentru bucata lor.
Pentru întregul sistem. Obligate!
Tocmai de aceea există și Comisia Internațională pentru Protecția Fluviului Dunărea - ICPDR.
Avem, deci, tratate. 
Avem convenții.
Avem legislație europeană.
Avem organisme internaționale.
Avem stații hidrometrice.
Avem sateliți.
Avem sisteme informatice.
Avem aproape totul.
Mai trebuie să avem și voința de a întreba. De a fi preocupați așa cum se cuvine de’o problemă atât de serioasă și de importantă.

UNGARIA ÎȘI APĂRĂ CENTRALA. ROMÂNIA CE ÎȘI APĂRĂ?

Aici povestea devine de’a dreptul fascinantă.
În timp ce noi discutăm dacă Dunărea a scăzut din cauza secetei, Ungaria tocmai a decis să intervină fizic asupra fluviului pentru a’și proteja centrala nucleară de la Paks.
Autoritățile maghiare au anunțat construirea imediată a unui prag de fund pe Dunăre, în zona centralei, pentru ridicarea locală a nivelului apei.
Operațiunea presupune utilizarea a aproximativ 145.000 de metri cubi de rocă.
Mai mult: două barje de aproximativ 80 de metri sunt pregătite pentru a putea fi scufundate controlat dacă situația o cere, intervenție care ar putea ridica suplimentar nivelul apei la prizele centralei.
Scopul este perfect explicabil: Ungaria încearcă să’și salveze infrastructura energetică.
Și România a recurs la intervenții extraordinare în ultimele zile, inclusiv prin scufundarea unor barje încărcate cu piatră pentru redirecționarea unei părți a apei către zona Cernavodă.
Aceste intervenții nu demonstrează vreun furt de apă. Dar demonstrează ceva foarte important: într’o criză hidrologică extremă, statele modifică efectiv, local, comportamentul fluviului pentru a’și apăra infrastructura strategică.
Iar de aici înainte discuția nu mai poate fi pur meteorologică.
Devine și una de administrare internațională a unei resurse din ce în ce mai rare.
Pentru că atunci când apa este multă, aproape nimeni nu se ceartă pentru un metru cub.
Când apa devine puțină, fiecare metru cub capătă valoare economică, energetică, agricolă și strategică. Și tocmai atunci trebuie să funcționeze tratatele. Nu când Dunărea este plină.
Când începe să se golească.
De aceea România trebuie să știe nu doar cât plouă în bazinul Dunării.
Trebuie să știe și ce face fiecare stat cu apa care există.

DE CE TACE ROMÂNIA?

Aici este adevărata problemă.
Nu se poate afirma că Germania ține apa.
Nu se poate spune că Austria ține apa.
Nu se poate afirma că Ungaria privează România de apă.
Nu există, deocamdată, probe publice suficiente pentru asemenea acuzații.
Dar se poate întreba altceva:
Statul român a verificat?
A solicitat oficial situația completă a debitelor succesive ale Dunării?
A cerut date privind volumele acumulate în marile amenajări hidrotehnice?
A cerut situația captărilor importante?
A cerut informații despre intervențiile extraordinare realizate în timpul actualei crize?
A analizat efectul cumulat al acestor intervenții asupra statelor din aval?
A cerut o reuniune sau o evaluare extraordinară în mecanismele ICPDR?
A sesizat instituțiile europene dacă a considerat că există o problemă de coordonare?
Și dacă toate acestea au fost făcute, unde sunt rezultatele?
Să fie publicate!
Poate că vom afla că actualul dezastru hidrologic este explicat aproape integral de secetă, temperaturile extreme, lipsa zăpezii din iarna trecută și reducerea aportului afluenților.
Foarte bine. Dacă bine este acesta.
Dar atunci acesta ar fi adevărul și așa ar trebui spus.
Și poate că o analiză completă va arăta și efectele antropice semnificative: captări, retenții, devieri sau intervenții care, luate separat, par neînsemnate, dar cumulate de’a lungul a peste o mie de kilometri de fluviu pot conta într’o perioadă critică.
Atunci și acesta trebuie spus.
Un stat nu are voie nici să inventeze vinovați, nici să refuze să’i caute de teamă că ar putea exista.
Și mai există un motiv suplimentar pentru care România trebuie să fie vigilentă.
Noi suntem în aval. La capătul sistemului.
Iar după noi se află Delta Dunării.
O reducere gravă și prelungită a debitului nu înseamnă numai probleme la Cernavodă.
Înseamnă navigație. Înseamnă 
agricultură.
Irigații.
Apă pentru industrie. Energie.
Ecosisteme.
Biodiversitate.
Delta.
Marea Neagră.
Adică o parte considerabilă din securitatea economică și ecologică a României.
În asemenea condiții, întrebarea „unde este apa?” încetează să mai fie o curiozitate.
Devine, pur și simplu, o întrebare de stat.

ARĂTAȚI’NE APA

Poate că aceasta este cea mai simplă concluzie.
Nu avem nevoie de teorii ale conspirației.
Dar nici de teorii ale liniștirii populației.
Nu trebuie să credem un video de pe internet numai pentru că imaginile sunt spectaculoase.
Dar nici să credem automat o explicație oficială numai pentru că este rostită de la un pupitru.
Avem nevoie de ceva mult mai banal. De cifre.
Arătați’ne debitul Dunării la intrarea și la ieșirea din Germania.
Arătați’ne debitul din Austria.
Arătați’ne Slovacia.
Ungaria.
Serbia.
Porțile de Fier.
Cernavodă.
Arătați’ne câtă apă a intrat în fiecare sector și câtă a ieșit.
Arătați’ne captările.
Arătați’ne retențiile.
Arătați’ne devierile.
Arătați’ne intervențiile.
Și după aceea vom ști dacă trebuie să acuzăm pe cineva sau dacă trebuie, pur și simplu, să înțelegem că Europa a intrat într’o epocă în care apa însăși devine resursă strategică. 
Ambele variante sunt grave.
Pentru prima există drept internațional.
Pentru a doua trebuie să existe politică națională. Dacă există.
Dar există și o a treia variantă, infinit mai rea:
să nu întrebăm nimic. Să privim Dunărea coborând centimetru după centimetru, să oprim reactoarele de la Cernavodă, să pornim centrale pe cărbune, să importăm energie și să repetăm smiorcăiți:
„E secetă!”
Poate că este.
Poate că acesta este principalul răspuns.
Dar un stat nu se conduce cu „poate”.
Se conduce cu informații, cu măsurători, cu tratate, diplomație și cu capacitatea de a’și apăra interesele.

Dunărea nu este a Germaniei. Nu este a Austriei. Nu este a Ungariei.
Nu este, desigur, nici a României.
Tocmai de aceea există legi care îi obligă pe toți cei așezați de’a lungul ei să înțeleagă că apa care le trece astăzi prin fața casei va trebui să ajungă mâine și în fața casei vecinului. Iar dacă România ajunge să’și oprească centralele pentru că Dunărea nu mai are apă, autoritățile române au obligația să afle, până la ultimul metru cub, de ce.
Nu să inventeze un vinovat.
Nu să ascundă unul.
Ci să afle adevărul. Și să’l spună.
Pentru că, atunci când apa unui fluviu internațional ajunge atât de puțină încât se oprește o centrală nucleară, coloana vertebrală a energiei românești, atunci tăcerea ta, ca stat aflat în aval, nu mai este prudență diplomatică.
Devine ea însăși o problemă de securitate națională.
Așa.

Cornel Constantin 
CIOMÂZGĂ