ascultă articolul

România nu mai produce foarte multe lucruri industriale spectaculoase, dar are o industrie în care performează constant: producția de crize naționale.

Nu este o activitate improvizată, cum ar putea crede un observator grăbit. Dimpotrivă. Există un proces aproape tehnologic, perfecționat în ultimele decenii, care transformă o problemă administrativă obișnuită într’un eveniment național.

Procesul începe întotdeauna cu Faza Negării.

În această etapă, autoritățile explică faptul că nu există nicio problemă. Dacă există totuși în vreo instituție , ea este minoră. Dacă nu este minoră, atunci este temporară. În orice caz, nu există niciun motiv de îngrijorare.

Aceasta este faza preferată a instituțiilor statului, pentru că presupune foarte puțină muncă și multe conferințe de presă liniștitoare.

Urmează Faza Descoperirii.

De obicei, problema este descoperită de către unii dintre puținii jurnaliști onești, de către unii experți, mai puțini chiar decât jurnaliștii adevărați sau, uneori, de realitatea însăși. În acel moment apare un fenomen sociologic interesant: toată lumea află simultan de la unii sociologi notorii, despre ceva ce exista deja de mult timp.

Autoritățile reacționează "prompt” atunci, declarând că situația este „serioasă”, dar că ea a fost moștenită.

Moștenirea este una dintre cele mai stabile instituții ale statului român. Ea se transmite de la guvern la guvern cu o eficiență administrativă remarcabilă.

Apoi intrăm în Faza Comitetului.

Aceasta este etapa în care statul român își arată adevărata forță organizatorică. 
Se înființează grupuri de lucru, comisii, task-force-uri și structuri de coordonare interinstituțională. În mod paradoxal, numărul acestor structuri crește exact proporțional cu lipsa rezultatelor.

În această perioadă apar și primele explicații filosofice. Se descoperă că problema este „complexă”, „sistemică” și „cu rădăcini adânci”.

Nimeni nu știe exact sensul acestor expresii, dar mulți aprobă, făcând mărunt din gene, dau aprobativ din cap "ca caii” ("n’am găsit altă rimă”) creând o atmosferă intelectuală potrivită perfect pentru o criză națională

După câteva zile sau săptămâni apare Faza Vinovatului.

Este un moment important, pentru că orice criză națională are nevoie de un responsabil. De obicei, responsabilul este, aparent, o persoană suficient de importantă pentru a fi credibilă, în realitate suficient de neimportantă pentru a putea fi sacrificată fără consecințe majore.

Demisia care urmează este descrisă drept „un gest de onoare”.

În România, onoarea are o proprietate specială: ea apare, aproape exclusiv, după ce problema a devenit publică.

Urmează Faza Reformei.

Este momentul solemn al crizei. Autoritățile anunță reforme structurale, strategii noi și planuri ambițioase. Documentele oficiale conțin întotdeauna cuvinte precum „modernizare”, „resetare” și „transformare profundă”.

În mod misterios, aceste reforme seamănă foarte mult cu cele anunțate după criza precedentă.

În final ajungem la Faza Uitării.

Publicul obosește, televiziunile găsesc alte urgențe naționale, iar instituțiile statului revin la ritmul lor obișnuit. Problema inițială nu dispare complet niciodată, dar se retrage într’o zonă administrativă discretă unde poate evolua liniștit până ce va declanșa următoarea criză.

Ciclul se reia apoi cu o regularitate aproape sezonieră.

Există chiar și o explicație optimistă pentru acest fenomen. România este o societate foarte stabilă. Atât de stabilă, încât chiar și crizele ei funcționează după un tipar previzibil.

De fapt, dacă privim atent, criza nu este o excepție a sistemului.
Este însuși modul lui normal de funcționare.

Singura diferență dintre perioadele liniștite și cele agitate este că, din când în când, realitatea are prostul obicei de a deveni vizibilă chiar dacă pare că nimeni nu mai vrea s’o vadă.