ascultă articolul

Motto:
"Cel ce și-a pus nădejdea în Dumnezeu nu mai este singur niciodată.”
(Sfântul Isaac Sirul )

Există cuvinte pe care le folosim atât de des, încât ajungem să credem că le și înțelegem. Le rostim firesc, le întâlnim în conversații, în cărți, în predici și în rugăciuni, fără să ne mai întrebăm dacă sensul lor profund a rămas același sau dacă nu cumva, încet-încet, l’am înlocuit cu unul mai comod, mai superficial, mai apropiat de mentalitatea vremurilor noastre.
Unul dintre aceste cuvinte este nădejdea.

Spunem adesea că avem nădejde. Spunem că ne punem nădejdea într’un om, într’un medic, într’o împrejurare favorabilă, într’un proiect, într’o schimbare politică, într’un câștig așteptat sau într’o rezolvare pe care ne’o dorim. 
Dar, dacă privim cu atenție, observăm că de cele mai multe ori nu vorbim despre nădejde, ci despre speranță.

Iar între cele două există o diferență esențială.
Speranța este omenească. Nădejdea este duhovnicească, având în conținut irizații și blânde mișcări dumnezeiești.
Speranța se sprijină pe probabilități. Nădejdea se sprijină pe Dumnezeu.
Speranța spune: „Este posibil să fie bine.”
Nădejdea spune: „Orice s’ar întâmpla, Dumnezeu rămâne cu mine.”
Speranța privește către ceea ce’ar putea să se întâmple Nădejdea privește către Cel care este.
De aceea speranța poate fi înșelată. Nădejdea nu. 
Niciodată!
Nu pentru că omul ar primi întotdeauna ceea ce cere, ci pentru că primește întotdeauna ceea ce îi este de folos pentru mântuire.
Aici începe una dintre cele mai mari neînțelegeri ale vremurilor noastre și ale lumii de azi. 
Mulți oameni cred că nădejdea creștină este o formă de optimism religios. 
O metodă prin care omul se convinge pe sine că lucrurile vor ieși bine. Un exercițiu de autosugestie spirituală. O tehnică sufletească prin care își alungă teama și își cultivă încrederea.
Dar nădejdea creștină nu are nimic în comun cu autosugestia.
Ea nu se naște dintr’un calcul favorabil al viitorului.
Ea nu se hrănește din statistici.
Ea nu depinde de împrejurări.
Nădejdea creștină poate exista chiar și atunci când toate argumentele omenești au dispărut.
Poate exista în boală.
Poate exista în sărăcie.
Poate exista în prigoană.
Poate exista chiar și în fața morții.
Nu întâmplător martirii au mers spre chinuri cântând. 
Nu pentru că ar fi fost optimiști. 
Nimeni nu este optimist în fața sabiei, a temniței sau a rugului. Ci pentru că ei aveau nădejde.
Iar nădejdea este mai puternică decât optimismul, incomparabil. După cum credința este mai puternică decât simpla convingere intelectuală.

Dincolo de calculele viitorului și de pâcla prezentului

Optimismul este o evaluare favorabilă a circumstanțelor.
Nădejdea este încrederea că Dumnezeu lucrează chiar și atunci când circumstanțele prezentului sunt nefavorabile.
Optimismul spune: „Lucrurile se vor aranja.”
Nădejdea spune: „Dumnezeu știe întotdeauna ce face.”
Optimismul privește semeț către viitor.
Nădejdea privește smerită către veșnicie.
De aceea optimismul poate fi zdrobit de realitate.
Nădejdea adevărată nu. 
Niciodată!
Pentru că izvorul ei nu se află în lume.

Există oameni care au avut toate motivele să fie optimiști și au sfârșit în deznădejde. După cum există sfinți care nu aveau niciun motiv omenesc de optimism și care au rămas până la sfârșit plini de lumină.
Aceasta este una dintre marile paradoxuri ale vieții duhovnicești: nădejdea nu crește atunci când omul controlează totul, ci atunci când învață să se încredințeze lui Dumnezeu. Învață, zic.
Adevărata nădejde începe acolo unde încetează iluzia autosuficienței.
Tocmai de aceea Sfinții Părinți au vorbit într’atât de mult despre pacea inimii.
Nu despre succesul inimii.
Nu despre triumful inimii.
Nu despre confortul inimii.
Ci despre pace!
Fiindcă omul care și’a așezat nădejdea în Dumnezeu încetează să mai trăiască sub tirania temerilor.
Nu mai este sfâșiat necontenit de întrebarea: „Ce va fi mâine?”
Nu pentru că ar cunoaște răspunsul.
Nu, Ci pentru că Îl cunoaște pe Cel în mâinile Căruia se află și el și ziua de mâine.

Lumina discretă a celor care nădăjduiesc

Din această nădejde se naște și o altă stare pe care creștinismul autentic a cultivat’o întotdeauna și pe care noi, oamenii moderni, aproape că am uitat’o: voioșia!
Astăzi confundăm cu maximă lejeritate credința cu încruntarea și cu seriozitatea ridată de supărări, cu tristețea neguroasă și ursuză. Există oameni care cred cu convingere că apropierea de Dumnezeu trebuie să’l facă pe om sumbru, apăsat și permanent preocupat de propriile neputințe. Să fie cu gura strânsă și cu obrazul smochinit. Păi, cum altfel? Să’și arate cu tot dinadinsul tristețea morții lui Hristos.
Dar Evanghelia nu vorbește despre o asemenea stare.
Hristos A Înviat!
Sfinții nu au fost oameni posomorâți.
Ei au fost, dimpotrivă, oameni luminoși.
Și iată ce spunem noi aici: voioșia este cea mai frumoasă floare a nădejdii!
Nu veselia aceea belalie, lălâie și cheflie, superficială și cu tivda goală.
Nu exuberanța gălăgioasă. 
Nu exaltarea de stadion și nu distracția fără nicio măsură.
Ci acea stare tainică, profundă, permanentă, în care voia cea bună și bucuria locuiesc radioase împreună în aceeași inimă.
Voioșia este bucuria omului care știe că nu este singur. 
Ea este starea definitorie a creștinului autentic!
Ea este seninătatea celui care, chiar și în necaz, continuă să mulțumească.
Ea este lumina discretă a sufletului care a înțeles că lumea nu este condusă de hazard, ci de Pronia lui Dumnezeu.
Acesta este unul dintre cele mai importante și necesare adevăruri pentru omul contemporan. 
Trăim într’o epocă a anxietății generalizate, a spaimelor colective, a alarmelor permanente și a neliniștii cultivate metodic. 
Oamenii află în fiecare zi motive noi de îngrijorare și tot mai puține motive de pace, de tihnă și de bucurie.

Într’o asemenea lume, nădejdea creștină nu este un refugiu psihologic și nici pe departe o formă de evadare din realitate.
Este o ancoră tare.
Este punctul de sprijin care împiedică sufletul să fie târât în valurile schimbătoare ale lumii, tălăzuit mereu între poveri și biciuire.
Nădejdea este certitudinea că, dincolo de toate transformările istoriei, există o iubire care nu se schimbă niciodată, o putere care nu slăbește nicicând și o făgăduință care nu poate fi anulată de nicio sentință.
De aceea, temelia nădejdii creștinului nu este succesul, nu este sănătatea, prosperitatea sau liniștea vremelnică.
Temelia ei este Hristos!
Iar cine și’a zidit viața pe această temelie poate trece prin furtuni, poate cunoaște mari încercări, poate plânge și poate cădea de multe ori, dar nu va fi niciodată biruit.
Pentru că nădejdea lui nu se sprijină pe ceea ce trece, ci pe Cel ce rămâne!

Aceasta este una dintre cele mai mari libertăți pe care le poate dobândi omul pe Pământ: să poată privi viitorul fără teamă, prezentul fără exasperări și veșnicia fără îndoială. 
În această libertate se naște pacea. Iar din pace se naște nădejdea. Și din nădejde înflorește lumina voioșiei. Singura care îi poate asemăna pe oameni, fie și puțin, cu sfinții. 
Așa.

Cornel Constantin CIOMÂZGĂ