Există în viața religioasă a omului o primejdie despre care se vorbește mai puțin decât despre patimi, despre ispitele evidente sau despre căderile spectaculoase. Poate și pentru că ea nu se înfățișează ca un rău, ci, dimpotrivă, ca un bine. 

Nu vine dinspre întuneric, ci pare să vină dinspre lumină. Nu îl îndeamnă pe om să fugă de Dumnezeu, ci îl împinge să’L caute într’un mod aiuritor.

Este ispita experienței spirituale.

Mulți creștini trăiesc cu impresia că apropierea de Dumnezeu trebuie să fie însoțită de trăiri neobișnuite, de stări sufletești excepționale, de revelații lăuntrice sau de semne prin care Dumnezeu să confirme, într’un mod evident și imediat, că omul înaintează pe calea cea bună. Uneori această așteptare este formulată explicit. Alteori rămâne ascunsă în adâncul sufletului. Dar ea există. Omul se roagă, adesea cu rugăciuni despre care nu l’a învățat nimeni cum să se roage, face echipe la distanță, lungi lanțuri de rugăciune, cu întâlniri la ore fixe și persuadează așteptând să simtă ceva aparte. Ba, uneori i se pare că a și simțit. Postește omul și speră să ajungă la o stare neobișnuită.

 

Citește cărți duhovnicești cu teze teologice înalte și începe să viseze la experiențele marilor sfinți, întrebându’se, în ascuns, când va veni și rândul lui.

 

Numai că exact aici, fără să știe, începe una dintre cele mai subtile și stilate înșelări ale vieții spirituale: când Dumnezeu devine un mijloc, iar experiența devine un scop.

La prima vedere, dorința de a avea experiențe spirituale deosebite pare legitimă. În fond, cine nu și’ar dori să simtă mai intens prezența lui Dumnezeu? Cine nu și’ar dori să fie mai aproape de Cer?

 

 

Problema nu este însă dorința după Dumnezeu, ci dorința după experiență.

 

În clipa în care omul începe să urmărească stările spirituale, el schimbă, fără să observe, ordinea lucrurilor. Dumnezeu încetează să mai fie scopul căutării, pentru că experiența despre Dumnezeu devine scopul primordial. Rugăciunea nu mai este întâlnire smerită cu Creatorul, ci devine un soi de instrument prin care omul încearcă să obțină anumite trăiri "speciale”. 

 

Credința nu mai este fidelitate și răbdare, ci așteptarea unor importante rezultate. 

Viața duhovnicească începe să fie evaluată după cantitatea de rugăciune și după ceea ce se simte, iar nu după ceea ce se transformă. Pentru că, nu’i așa, unde, cine, cum și cât mai este preocupat de ideea transformării? Aceasta fiind cea mai importantă și cu adevărat cea mai înaltă știință duhovnicească.

Dumnezeu nefiind o oarecare emoție religioasă și nici un mecanism care produce stări de extaz la cerere, omul ar trebui să cunoască și să recunoască faptul că, de multe ori, cea mai mare binecuvântare pe care o primește, fără ca s’o ceară, este tocmai lipsa experiențelor extraordinare. Nu pentru că Dumnezeu ar fi absent, ci pentru că îl păzește astfel de cea mai primejdioasă dintre patimi: mândria spirituală.

Există o formă a mândriei care nu seamănă deloc cu mândria obișnuită. Nu vorbește tare. Nu e țâfnoasă. Nu se laudă. Nu caută admirația oamenilor.

 

 

Ea caută cu asiduitate admirația de sine.

 

Omul începe să creadă că este destinat unor experiențe inedite, că Dumnezeu îi pregătește descoperiri aparte, că se află pe o cale rezervată celor aleși. 

 

 

În aparență, totul pare profund religios. În realitate, însă, atenția lui nu mai este îndreptată spre Dumnezeu, ci spre propria sa importanță spirituală.

De aceea Părinții Bisericii au fost atât de categorici atunci când au vorbit despre vedenii, despre revelații și despre experiențe "extraordinare”. 

 

 

Nu pentru că acestea nu există, ci pentru că omul care le caută devine aproape întotdeauna victima propriei sale imaginații sau a unei înșelări mult mai periculoase decât multe altele.

Experiența duhovnicească autentică a Bisericii spune un lucru pe care lumea modernă îl înțelege cu dificultate: demonul nu lucrează întotdeauna prin întuneric. Uneori lucrează printr’o lumină falsă. Nu prin negarea lui Dumnezeu, ci prin exagerarea unei căutări religioase care îl face pe om să se considere mult mai avansat decât este în realitate.

 

 

Din acest motiv, marii sfinți s’au temut întotdeauna mai mult de înșelare decât de lipsa experiențelor mistice. De rănirea cu falsă lumină mai mult decât de necunoaștere.

Civilizația contemporană este obsedată de performanță. 

 

 

Totul trebuie măsurat, evaluat și confirmat. 

 

 

În mod inevitabil, această mentalitate a pătruns, bunînțeles, și în viața religioasă. Mulți oameni, chiar dintre cei cu pretinderi, cred că progresul spiritual trebuie să fie vizibil, cuantificabil și însoțit de rezultate spectaculoase.

 

Dar în Împărăția lui Dumnezeu lucrurile se petrec adesea exact invers.

 

 

Adevărata creștere nu se vede în primul rând în experiențe, ci în caracter. Nu în ceea ce omul pretinde că a văzut, ci în ceea ce a devenit. Nu în revelațiile pe care spune că le’a primit, ci în iubirea pe care o arată celor din jur. Nu în extazele pe care le povestește, ci în răbdarea cu care își poartă crucea zilnică. Nu într’o slujire emfatică, ci într’o trăire fierbinte. Nu în declamații predicale sau teleastice, ci în fapte ascunse, profund smerite.

Sfinții nu au devenit sfinți pentru că au avut vedenii. Ei au avut vedenii pentru că au devenit sfinți!

Iar când anumite vedenii au venit, aproape întotdeauna s’au ferit de ele,  considerându’se nevrednici.

Aceasta fiind una dintre cele mai sigure măsuri ale autenticității duhovnicești: cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai mic, mai păcătos, mai neputincios și mai dependent de mila divină. 

Poate că ar trebui să ne întrebăm mai des dacă nu cumva alergăm după ceea ce este spectaculos și trecem tocmai pe lângă ceea ce este esențial. Poate că, în loc să căutăm lumini și senzații, ar trebui să căutăm luciditate. În loc să dorim revelații, să dorim smerenie. 

 

 

În loc să așteptăm semne extraordinare, să învățăm să recunoaștem discreta și tăcuta lucrare a lui Dumnezeu în lucrurile mici ale fiecărei zile.

 

 

Fiindcă marile transformări duhovnicești nu încep atunci când Cerul se deschide deasupra noastră, ci atunci când inima noastră începe să se deschidă către adevăr. Și să ne gândim că unul dintre cele mai mari daruri pe care îl poate face Dumnezeu unui om nu este să’i arate ceva fantastic, ci să’l păzească de dorința de a se considera vrednic de lucruri extraordinare.

Abia atunci când încetăm să mai căutăm lumini și umbre pentru noi înșine și începem să’L căutăm pe Dumnezeu pentru El Însuși, fără pretenții, fără revendicări și fără așteptări spectaculoase, ne apropiem cu adevărat de pragul acelei smerenii din care se nasc toate darurile autentice ale vieții duhovnicești. Iar dintre toate luminile pe care omul le poate întâlni în această lume, cea mai sigură rămâne lumina care îl învață să se socotească nevrednic și să se încreadă, totuși, mereu, fără rezerve, în mila lui Dumnezeu.