În pofida mercantilizării maxime a ideii de mărțișor, el are încăpățânarea de a’și revendica existența autentică din stirpea aristocrației simbolurilor arhaice. 
A supraviețuit tuturor imperiilor și tuturor ideologiilor, supraviețuiește chiar și kitsch’ului sezonier contemporan. 
Dincolo de emfaza în care este prezentat astăzi,  el ne spune totuși ceva ce noi am uitat cu totul, din pricina iernilor civilizatoare.

Despre originile mărțișorului astăzi se vorbește cu o politețe prudentă soră cu ignoranța. Un soi de băgare de seamă nătângă față de pretinderile culturii universale, vezi Doamne.
În fond este numai un moft al unor epigoni vremelnici.

Filonul existenței mărțișorului rămâne de sorginte tracică. 
El amintește, an de an, despre lumea aceea veche și frumoasă de la nord și sud de Dunăre, unde începutul anului era celebrat la 1 martie, sub semnul unei anume reînnoiri cosmice. Altminteri cum s’ar putea explica de ce astăzi se umblă cu plugușorul în miez de iarnă, strigând în gura mare (noaptea ce’i drept) despre arat și semănat, și mai ridicol despre florile dalbe - flori de măr?
Inegociabil asta arată argumentat, ferm și logic, că adevăratul început de an a fost, înainte de epoca anomaliilor, în martie - aprilie. Nisan! 
Nu vom dezvolta aici mai mult. 

Mărțișorul apare, însă, consemnat abia în secolul al XIX-lea (promptitudinea istorică!). 
Trimiterile toate, însă, și toate argumentațiile aparțin totuși acelui trecut îndepărtat total mutilat. 
Referințele, așadar, se fac la practicile agrare și apotropaice. Firul răsucit, purtat la mână sau la gât, apăra de rele și atrăgea belșugul. 
Albul și roșul, iarnă și sânge, zăpadă și viață, puritate și energie, nu sunt doar culori, ci o mică dialectică a bumbacului împletit în două.

Ceea ce impresionează cu adevărat, până la urmă, nu este atât vechimea obiceiului, cât încăpățânarea lui de a vorbi despre început. Pentru că Martie nu este doar o lună oarecare, ci este o trecere. O punte fragilă între somnul pământului și exuberanța vegetală. 
Mărțișorul marchează această clipă instabilă, când nimic nu este încă sigur, dar totul este posibil. El nu celebrează vara, ci promisiunea ei.

Într’un mod gingaș, aici se întâlnește și tradiția populară cu marea intuiție patristică. 
Pentru Părinții Bisericii, de la reflecțiile despre creație ale Sfântului Vasile cel Mare la teologia recapitulației a Sfântului Irineu, începutul acesta nu este doar un punct cronologic, ci este o stare ontologică. Lumea nu a fost lăsată în urmă după actul creației, ci a fost și este chemată mereu să pună un nou început. 
Să se reînnoiască. 
Convertirea autentică și metanoia înțeleasă și deplin lucrată sunt trecerea din amorțire în mișcare, din închidere în rodire. Primăvara sufletului.

Primăvara, în această lectură, nu este doar un anotimp determinat de meteoincidențe fericite, ci  este o pedagogie a speranței și o formă de seminarizare a nădejdii. Natura însăși predică despre înviere fără a rosti cuvinte. Mugurele care crapă coaja crengii este o mică parabolă despre posibilitatea vieții de a izbucni din ceea ce părea condamnat definitiv. Iar omul, purtând mărțișorul, își asumă, poate fără să conștientizeze, această cateheză vegetală. Această amplă pledoarie mută a divinității. 

Există și un paradox aici: noul început nu anulează iarna, ci o presupune. Căci fără frig, fără acea austeritate a golului, nu ar putea să existe explozia verdelui. 
În spiritualitatea patristică, aceeași logică: înnoirea nu este o simplă cosmetizare, ci este trecerea printr’o formă de moarte a omului vechi (a se vedea cartea "Se Întorc Morții Acasă” - pg. 9)

Primăvara este cu atât mai frumoasă, cu cât vine după timpul austerității, dar și al purificării determinate de gerul opresator.

De aceea, mărțișorul rămâne un mic exercițiu de antropologie simbolică. El ne amintește că începuturile nu sunt zgomotoase. Nu vin cu fanfare, ci cu un fir subțire, aproape fragil, prins la piept. Poate că adevărata lui forță stă în această discreție: ne invită să credem mereu că viața poate fi reluată. Că sub stratul rece al obișnuinței și al rutinei există încă un mugur. 
Că primăvara, înainte de a fi anotimp, este mai ales o șansă.
Așa.