ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Motto: „Și, pentru înmulțirea fărădelegii, iubirea multora se va răci. Iar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui.” (Matei 24, 12–13)

Au existat vremuri în care chipul sfințeniei putea fi recunoscut cu ușurință. Îl întâlneai în pustiile Egiptului, în peșterile Capadociei, pe stâlpii marilor nevoitori, în peșterile munților, prin monastiri ascunse sau în temnițele în care mucenicii își pecetluiau credința cu propriul sânge. Atunci lupta era limpede. Vrăjmașul putea fi văzut. Prigoana avea chip, avea nume și avea sabie. Omului i se cerea să aleagă, uneori într’o singură clipă, între Hristos și viața aceasta.

Astăzi, aceeași luptă continuă, doar că și’a schimbat în întregime înfățișarea.

Vrăjmașul nu mai vine întotdeauna cu amenințarea, ci cu invitația. Nu mai ridică eșafoduri, ci oferă confort. Nu mai caută să smulgă Evanghelia din mâinile omului, ci încearcă să o lase acolo, închisă, până când va deveni doar un obiect respectat, nu  citit. 
Nu mai urmărește neapărat să golească bisericile, ci să golească inimile. Nu îl deranjează atât creștinul care poartă cruce la gât, cât acela care își poartă crucea conștient si asumat în fiecare zi.

Aceasta este una dintre cele mai mari schimbări ale istoriei duhovnicești. Nu s’a schimbat Evanghelia. Nu s’a schimbat Hristos. Nu s’a schimbat nici chemarea omului la sfințenie. S’a schimbat, însă, fundamental câmpul de luptă.

Dacă odinioară pustia începea departe, dincolo de zidurile cetăților, astăzi ea trebuie descoperită în mijlocul lor. Dacă pe vremuri monahul fugea de zarva lumii pentru a putea auzi glasul lui Dumnezeu, astăzi creștinul este chemat să păstreze același glas viu în sufletul său, deși larma îl însoțește pretutindeni. Lumea nu mai așteaptă să ieșim în întâmpinarea ei.  Intră ea cu insolență și cu viclenie în casele noastre, în telefoanele noastre, în timpul nostru, în imaginația noastră, în tot mai putina liniște a serilor și, deseori, chiar în clipele rare în care încercăm să ne rugăm.
Niciun veac nu și’a purtat ispitele asemenea tuturor celorlalte. Fiecare generație și’a avut propria mucenicie. De aceea ar fi o mare nedreptate să măsurăm nevoințele de astăzi cu măsura celor de acum o mie de ani sau să credem că sfințenia a devenit mai ușoară ori mai grea. Dumnezeu nu schimbă măsura sfințeniei. El îngăduie doar ca nevoințele prin care omul ajunge la ea să fie diferite de la un veac la altul.

Astăzi nu mai este nevoie să pleci în pustie pentru a începe lupta. Este suficient să închizi un ecran atunci când întreaga lume îți spune să’l ții deschis. Este destul să refuzi să hrănești mintea cu vulgaritate, cu minciună, cu ură și cu deșertăciune. Este suficient să păstrezi tăcerea acolo unde toți vorbesc fără măsură. Este suficient să alegi adevărul atunci când minciuna este răsplătită și să rămâi credincios atunci când compromisul pare mai înțelept.
Toate acestea par gesturi mici.

Dar Dumnezeu nu a judecat niciodată lucrurile după mărimea lor văzută.

O văduvă care a dăruit doi bănuți a fost mai bogată decât toți bogații templului. O iesle a fost mai mare și mai importantă decât toate palatele lumii. Doisprezece pescari au schimbat istoria mai mult decât toate marile imperii. Iar o Cruce, pe care oamenii au privit’o ca pe semnul unei înfrângeri, a devenit biruința întregii omeniri.
Tot astfel și nevoințele creștinului contemporan n’ar trebui judecate după spectaculozitatea lor, ci după credincioșia pe care o ascund în conținut.

CÂND FIRESCUL DEVINE NEVOINȚĂ

Există un paradox pe care generațiile de dinainte l’ar fi înțeles cu greu.
Au fost vremuri în care omul postea pentru a’și înfrâna trupul. Astăzi, uneori, trebuie să postească mai întâi cu ochii, cu urechile, cu limba și cu mintea. Au fost vremuri în care tăcerea se dobândea retrăgându’te în pustie. Astăzi, ea trebuie apărată în mijlocul unei lumi care pare să se teamă de orice clipă de liniște. Au fost timpuri în care nevoitorul își închidea ușa chiliei pentru a nu fi tulburat de lume. Astăzi, chiar și în spatele ușilor încuiate, lumea continuă să bată necontenit la poarta sufletului.

Nu este vorba doar despre tehnologie și nici despre progresul în sine, care pot deveni, atunci când sunt bine întrebuințate, instrumente de mare folos. Problema începe în clipa în care omul nu le mai folosește, ci ajunge viceversa, folosit să fie el de ele; când, neputincios, încetează să le mai stăpânească și începe să le slujească fără să’și dea seama. Atunci zarva nu mai este doar exterioară, ci devine o stare profund lăuntrică, iar sufletul își pierde încet-încet puterea de a mai recunoaște glasul lui Dumnezeu.

Una dintre cele mai grele nevoințe ale vremurilor noastre devine tocmai aceea de a nu îngădui ca tot ceea ce ne înconjoară să ajungă și înăuntrul nostru.

Nu orice imagine merită privită.

Nu orice cuvânt trebuie auzit,  ascultat sau rostit.

Nu orice gând spurcat sau smintitor care ne încearcă mintea trebuie primit ca un oaspete de vază.
Părinții Bisericii vorbeau despre paza minții ca despre una dintre cele mai înalte lucrări duhovnicești. Astăzi, această pază a devenit aproape o condiție a supraviețuirii sufletești. Nu pentru că Dumnezeu ar fi schimbat ceva, ci pentru că lumea a descoperit nenumărate căi prin care să ocupe mintea omului înainte ca aceasta să se poată ridica spre Cer.
Nu întâmplător omul contemporan spune tot mai des că nu mai are timp să se roage.
În realitate sunt foarte puțini aceia care nu mai au timp.

Cei mai mulți nu mai au liniștea din care se naște și nevoia de rugăciune și ruga în sine.
Iar aceasta nu este o simplă și oarecare întâmplare. Este una dintre cele mai subtile biruințe ale duhului lumesc stăpânit de "prințul” lumii acesteia care vrea să umple viața omului cu atât de multe lucruri, încât Dumnezeu să nu mai aibă loc. Să nu mai trebuiască să fie alungat, ci pur și simplu doar amânat. Mereu. Până mâine. Mereu după încă o știre, după încă un film, după încă o problemă care trebuie rezolvată, după o preocupare care a apărut, după încă o urgență care, privită din perspectiva veșniciei, se va dovedi total neînsemnată.
De aceea, poate că unul dintre cele mai mari acte de libertate ale creștinului contemporan este acela de a spune, măcar din când în când, un singur mare și puternic cuvânt: ajunge!
Ajunge zarvă.
Ajunge risipire.
Ajunge alergare fără rost.
Ajunge hrană pentru o minte care uită total să’și mai hrănească sufletul.

Într’o lume care confundă libertatea cu lipsa oricărei limite, omul care știe să spună „nu” începe deja să se asemene marilor nevoitori din vechime. Nu fiindcă ar fugi de lume, ci pentru că refuză ca lumea să’i ocupe locul pe care numai Dumnezeu îl poate avea în inimă.
Ei, aici se află una dintre cele mai puțin înțelese nevoințe ale acestui veac.
Diavolul nu mai încearcă să’l facă pe om să’L urască pe Dumnezeu.
Îi este suficient să’l facă să fie atât de ocupat, atât de obosit și atât de împrăștiat, încât să nu mai ajungă niciodată să stea înaintea Lui.
Și a cam reușit.

CÂND CURĂȚIA AJUNGE SĂ FIE O FORMĂ DE CURAJ

Puține lucruri ar fi părut mai stranii creștinilor din primele veacuri decât răsturnarea pe care o trăim astăzi.

 În toate epocile, omul a păcătuit. Sfânta Scriptură și întreaga istorie a omenirii sunt dovada că firea omenească, rănită de cădere, a purtat întotdeauna în ea înclinarea spre rău. Nu aceasta este noutatea vremurilor noastre.
 
Noutatea este alta și ea schimbă profund atmosfera morală în care trăim.

Altădată, păcatul căuta întunericul. Se ascundea. Își cunoștea rușinea. Chiar și atunci când omul nu avea puterea să se ridice din el, încă mai păstra în conștiință simțământul că binele rămâne bine, iar răul rămâne rău. Lupta nu era între definiții, ci între neputința omului și porunca lui Dumnezeu.

Astăzi, lupta s’a mutat într’un loc mult mai primejdios.

Nu se mai încearcă doar schimbarea comportamentului, ci schimbarea criteriului după care omul judecă binele și răul. Nu mai este suficient ca păcatul să fie tolerat; el trebuie justificat. Nu mai este de ajuns să fie acceptat; trebuie prezentat ca progres. Nu mai este îngăduit doar ca o slăbiciune omenească; este revendicat ca drept și proclamat ca virtute.

Aceasta este una dintre cele mai adânci revoluții spirituale ale ultimelor veacuri.
Pentru prima dată la o asemenea scară, omul nu mai este îndemnat doar să păcătuiască, ci să nu mai creadă în existența păcatului.

Iar atunci când dispare conștiența păcatului, dispare și nevoia pocăinței. Dacă nu mai există boală, cine va mai căuta vindecarea? Dacă nu mai există întuneric, cine va mai dori lumina?

De aceea, simplul fapt de a încerca să trăiești curat, pentru anumite medii, este o ciudățenie demnă de dispreț. 
A rămâne credincios soției sau soțului tău, a’ți păzi privirea, a’ți stăpâni vorbirea, a’ți respecta propriul trup ca pe un adevărat templu al Duhului Sfânt, a nu transforma iubirea în consum și libertatea în dezordine, toate acestea, care, vreme de secole au alcătuit firescul vieții creștine, au început, vai deja de mult, să fie socotite de unii drept semne ale unei mentalități vetuste.

Dar tocmai aici se vede cât de puțin se schimbă Dumnezeu și cât de labilă este lumea.
Poruncile Evangheliei nu au devenit mai aspre.

Ele au rămas aceleași.

Doar distanța dintre precauția lor și mentalitatea lumii s’a mărit.
De aceea creștinul nu trebuie să se mire dacă ajunge să fie privit cu suspiciune, nu pentru că nu face răul, ci pentru că refuză să numească răul bine. 

În multe situații, simpla existență a unui om care încearcă să trăiască după Evanghelie devine, fără să rostească niciun cuvânt, o întrebare adresată celor din jur.

Nu fiindcă îi condamnă.

Ci fiindcă le amintește că omul poate trăi și altfel.

Există o lumină care predică fără glas.
Există o curăție care mustră fără să acuze.
Există o pace care tulbură mai mult decât orice ceartă.
Aceasta este mărturisirea tăcută a creștinului contemporan.
Nu aceea care caută confruntarea.
Ci aceea care, prin însăși existența ei, dovedește că Evanghelia nu este o relicvă a trecutului, ci o putere vie, capabilă să modeleze și astăzi, ori poate mai ales astăzi, sufletul omului.
Cred că aici se ascunde una dintre cele mai aspre nevoințe ale acestui veac.
Nu aceea de a muri pentru Hristos într’o singură zi.
Ci aceea de a trăi pentru El în toate zilele.
Puțin câte puțin. În fiecare zi. În tăcere.
În discreție.
În devotament și fidelitate.
Fiindcă sunt vremuri în care o viață întreagă trăită în adevăr poate cere tot atâta jertfă cât cerea odinioară o singură zi de mucenicie.

MUCENICIA TĂCUTĂ A VEACULUI NOSTRU

Fiecare veac și’a avut mucenicii săi.
Unii au fost aruncați în arenele cu lei. Alții au murit schingiuiți în închisori. Alții au fost izgoniți în pustii, exilați, batjocoriți sau osândiți pentru că au refuzat să se despartă de Hristos.
Veacul nostru pare mult mai puțin dramatic. Pare, zic, pentru 
că tocmai în această aparentă pace și înșelătoare liniște se ascunde una dintre cele mai subtile încercări.
Astăzi nu ni se mai cere explicit să ne lepădăm de Hristos printr’un singur cuvânt. Ni se cere doar să’L așezăm puțin mai departe. Să’L lăsăm pentru mai târziu. Să’L păstrăm în biserică, dar să nu’L aducem în familie. Să’L cinstim în sărbători, dar să nu’i lăsăm Evanghelia să ne atingă viața. Să vorbim despre El, însă cât mai puțin asemenea Lui.
Acesta este compromisul pe care îl propune lumea contemporană.
Nu negarea lui Dumnezeu.

Ci marginalizarea Lui chiar vorbind despre El și în emisiuni tv.
Nu războiul deschis împotriva credinței, ci transformarea ei într’o prezență decorativă, lipsită de puterea de a mai modela conștiințe. 

Nu hăituirea oamenilor din biserici, ci atragerea lor înspre acolo în număr tot mai mare, golind în schimb bisericile de har și de lucrare sfântă cu adevărat.

De aceea, marile biruințe ale creștinului de astăzi sunt aproape nevăzute, iar oamenii lui Dumnezeu tot mai ascunși.
Faptele credinței se petrec atunci când cineva își începe dimineața cu rugăciunea înainte de a deschide lumea.
Când un tată își binecuvântează copiii.
Când o mamă îi învață să’și facă semnul Sfintei Cruci.
Când un tânăr refuză ceea ce toți ceilalți socotesc firesc.
Când un om iartă în loc să urască.
Când cineva alege adevărul, deși îl costă.
Lumea nu va scrie niciodată despre asemenea oameni sau despre faptele lor.
Dar Cerul îi cunoaște pe fiecare.
Aceasta este adevărata măsură a sfințeniei vremurilor noastre.
Nu să faci lucruri mai spectaculoase decât au făcut sfinții din vechime, ci să’I rămâi credincios lui Hristos într’o lume care încearcă în fiecare zi, fără să te anunțe, să’ți mute centrul inimii.
Istoria va continua să vorbească despre revoluția digitală, despre inteligența artificială, despre cucerirea spațiului și despre toate marile izbânzi ale civilizației.
Dar înaintea Tronului lui Dumnezeu întrebarea va fi, probabil, infinit mai simplă.
Ai rămas al Meu?
Nu cât ai știut.
Nu cât ai construit.
Nu cât ai adunat.
Ci cui ai aparținut.

Iar dacă vom putea răspunde atunci, cu smerenie și cu inimă zdrobită: „Doamne, am căzut de multe ori, dar n’am încetat niciodată să mă ridic spre Tine”, atunci s’ar putea ca toate nevoințele tăcute ale acestui veac, neștiute de oameni și neînsemnate în ochii lumii, să strălucească înaintea lui Dumnezeu cu aceeași lumină cu care au strălucit odinioară pustnicii și mucenicii Bisericii.

Fiindcă Dumnezeu nu va judeca vremurile în care trăim.
Va judeca dragostea cu care am ales să’I rămânem credincioși în mijlocul lor.

Și, privind dinspre veșnicie, vom descoperi că Dumnezeu nu a lăsat acest veac fără sfinți.
Ei, însă, nu vor fi fost cei despre care s’a vorbit mult și care au defilat ca starurile pe covoare roșii. Vor fi fost, poate, oameni obișnuiți, pe care lumea nu i’a observat. O mamă care și’a crescut copiii în credință, un tată care a rămas drept într’o lume a compromisului, un tânăr care și’a păstrat curăția, un bătrân care și’a sfârșit fiecare zi cu rugăciunea pe buze, un creștin care a căzut de multe ori, dar care, de fiecare dată, s’a ridicat și a mers mai departe, ținându’se de poala lui Hristos.

Aceștia vor fi nevoitorii cei mari ai vremurilor noastre, iar sfinții cei mari vor fi chiar de nebănuit. 
Aceasta va fi și cea mai mare mirare din Cer. Când vom afla pe lângă cine am trecut, ori lângă cine am trăit.
Oamenii aceia ai lui Dumnezeu vor fi ajuns mari în ale sfințeniei, nu pentru că or fi făcut lucruri nemaivăzute.
Nu. Ci pentru că au rămas statornici în credință, într’o lume care i’a determinat, în fiecare zi, să nu mai fie.
Și dacă pustia Sfinților Părinți era făcută din nisip și din stâncă, pustia noastră este făcută din zarvă, din manele și alte gălăgii pretins muzicale ascultate la maxim, din grabă, din ispite și din uitare. 
Dar Dumnezeul Care i’a întărit pe cei de atunci este Același Care’i întărește și pe cei de astăzi. Harul nu a îmbătrânit. Evanghelia nu și’a pierdut puterea. Hristos nu S’a retras din lume.
El încă bate la ușa inimii fiecărui om.

Așadară, adevărata nevoință a veacului din urmă nu presupune să faci mai mult decât au făcut cei dinaintea ta, ci să nu’L lași pe Hristos singur într’o lume care a învățat să trăiască fără El.
Fiindcă, la sfârșitul tuturor veacurilor, nu va birui lumea cu toate noutățile ei, ci Acela Care a spus odinioară și spune încă, în fiecare clipă: "Îndrăzniți! Eu am biruit lumea.”
Așa.

Cornel
Constantin 
CIOMÂZGĂ