ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Motto:
Adu’ți aminte de cele de pe urmă ale tale și în veac nu vei păcătui!
(Sfântul Ioan Gură de Aur)


Un adevăr 
mereu amânat

Vinerea Mare aduce în  prim - plan un adevăr care tinde parcă să fie escamotat de la an la an.
Nu prin speculații, nu prin manevre dibaci elaborate sau prin cine știe ce speculații, ci tocmai prin acest eveniment central al credinței ortodoxe, care este evocat cu un aer tot mai occidental.
Această zi a răstignirii nu poate fi una  „explicativă”, ea a fost și așa ar trebui să rămână,  o zi în care limita este expusă fără niciun ocol și fără false menajamente.
Dar, precum spuneam, de la un timp la altul, un soi de festivism floral însoțit de un pietism tot mai formal, tinde să maculeze acoperind tocmai însemnătatea.

Sfântul Epitaf: 
o imagine a sfârșitului pusă 
în centru

Rânduiala liturgică a acestei zile are, printre altele, un moment distinct: scoaterea din altar a Sfântului Epitaf. Acea pânză dreptunghiulară, bogat ornamentată,  unde este reprezentată scena punerii în mormânt a Mântuitorului.

Termenul vine din grecescul „epi” (deasupra) și „taphos” (mormânt), trimițând cu gândul la vechile reprezentări funerare, menite să păstreze vie memoria celui plecat. 
Dincolo de explicația etimologică, gestul este unul puternic și paradoxal: ceea ce aparent ar ține de imaginea Vieții, este acoperit de acest simbol al morții care este așezat în această zi chiar în mijlocul comunității.

Simboluri profunde 
care cer răbdare

În logica slujbelor ortodoxe, niciun gest nu este arbitrar. Iar în jurul Epitafului se țese o simbolistică foarte atent păstrată. 
Trecerea credincioșilor pe sub masa pe care este așezat Sfântul Epitaf, capătă sensuri diferite, în funcție de tradiția locală: o singură trecere, ca semn al unicității jertfei, sau trei treceri, în amintirea celor trei zile petrecute în mormânt.

Privit din afară, gestul poate părea repetitiv sau chiar opac. Dar el funcționează ca o formă de participare. 
Nu explică, ci implică. Sugerează, într’un limbaj simbolic, uneori necunoscut, ideea de asumare a morții și, implicit, a șansei depline privind depășirea ei.

O tradiție cu adânci rădăcini

Prezența Epitafului în această zi nu este o inovație târzie, precum altele. 
Cele mai vechi mărturii documentare coboară până în secolul al XIV-lea, într’un tipic athonit de la Mănăstirea Vatoped. În acea formă timpurie, Evanghelia era purtată învelită în Epitaf, sugerând trupul înfășurat pentru îngropare.

Dar și în spațiul românesc s’au păstrat exemplare vechi, datând cam din aceeași perioadă și chiar de mai devreme: broderii legate de numele Sfântului Nicodim de la Tismana sau de domnitori precum Mircea cel Bătrân,  Ștefan cel Mare și chiar Vlad - "Prințul de Aur al Europei”, iar nu "Țepeș”.
Dincolo de valoarea lor artistică, aceste lucrări indică o prețioasă continuitate.
Aceeași formă de memorie transmisă identic peste veacuri.

Între ritual 
și evocare

Atmosfera Vinerii Mari nu este doar una vizuală, ci și olfactivă și mai ales sonoră. 
Epitaful este împodobit cu flori, înconjurat de lumânări și de miresme. Tămâie, mir și smirnă, care trimit discret la relatarea biblică a îngropării, când trupul lui Iisus a fost pregătit cu astfel de arome de către Iosif și Nicodim.

După cântarea Prohodului, urmează procesiunea din jurul bisericii, cu cântări, cu opriri și cu rugăciuni, într’un ritm care contrazice cu evidență graba obișnuită. 
La final, Epitaful va fi așezat pe Sfânta Masă, unde rămâne până în ajunul Înălțării, marcând astfel, tot simbolic, trecerea de la moarte la înviere, respectiv la  înălțare.

 „Aerul” și schimbarea sensurilor

În limbajul liturgic, Epitaful mai poartă și numele de „Sfântul Aer”, amintind de pânza aceea subțire care, în vechime, acoperea Sfintele Daruri sau învelea Evanghelia în cadrul anumitor momente rituale. 
Treptat, însă, acest obiect a fost înlocuit de forma actuală a Epitafului, dar denumirea a rămas, ca o urmă a unei evoluții discrete. Sfântul Aer amintind de nevăzuta lucrare a Sfântului Duh, Care, la fel ca nevăzutul aer, este determinant pentru viață, fiind omniprezent.

Între durere și așteptare

Vinerea Mare rămâne, în esență, o zi a durerii. Cântările sunt grave, imaginile, apăsătoare, iar accentul cade pe ideea de moarte și pe îngropare. 
Totuși, această tristețe nu este complet închisă.
Participarea la Prohod, împodobirea Sfântului Epitaf, întreaga desfășurare a slujbei conțin, discret, o anume tensiune: aceea a unei așteptări. 
Cei prezenți nu ignoră sfârșitul, dar nu’l consideră definitiv.

Ce rămâne 
pentru omul de azi

Pentru omul contemporan, obișnuit să simplifice și să grăbească, Vinerea Mare poate părea greu de integrat. 
Nu oferă soluții imediate, nici nu traduce spontan totul în termeni accesibili.
În schimb, propune o formă de memorie și de reflecție care nu pot fi reduse doar la utilitate. 
Este o invitație de a sta, fie și pentru scurt timp, în fața unei realități pe care, în restul anului, o evităm.
De aceea, deloc întâmplător, această zi a rămas aproape neschimbată. Pentru că, dincolo de toate diferențele de epocă, ea atinge un punct comun: nevoia de a înțelege nu doar cum trăim, ci mai ales cum ne raportăm la inevitabilul sfârșit.
Căci moartea nu este un accident al vieții, ci una dintre incontestabilele certitudini ale ei.
Așa.