S-a decis: trebuie să ne pregătim din nou pentru covid.

Să ne pregătim? Sinistră glumă. Cu alte măști, aceeași piesă.

Daca ni s-a anunțat, înseamnă că "cineva” știe. Sau poate chiar ne-o pregătește.

Cine? Cine e interesat.

Și ni s-a spus asta pe șleau. Deschis, public, oficial, răspicat.

De ce? Că să fim mai puțini, noi, pământenii.

Ca să le rămână mai mult. Bătrânii, bolnavii, neputincioșii, cei care n-au cum să se îngrijească ori să fie îngrijiți, să se vindece, n-are rost să mai facă umbră pe fața Pământului. Locul lor, al nostru, e sub pământ.

Bine măcar că avem de ales. Ne vaccinăm, murim. Nu ne vaccinăm, tot murim.

De covid sau de vaccin. Tertium non datur. A treia cale nu există.

Oare mai există vreo specie de viețuitoare sinucigașă?

De fapt, însă, nu ne sinucidem. Suntem canibalizati de semeni care vor și pot să o facă.

De ce-o fi ajuns ființa cea mai evoluată ca rațiune să devină și cea mai bestială creatură?

Până și medicii au ajuns să nu ne mai pară salvatori de vieți. Poarta spitalului a ajuns pentru mulți culoarul spre frigiderul de la morgă.

Iar statul parcă mai degrabă ar face tot ce poate să ne mâne cât mai lesne spre dezlegare.

Ce bine ar fi să ne înșelam când gândim așa.

Și uite că o luăm iarăși de unde rămăsesem. Iarăși spaimă, carantină, măști, spitale, pungi negre de plastic, sicrie sigilate.

Normal ar fi să-i știm pe cei care se joacă atât de atroce cu viețile noastre. Și să le sucim mâinile la spate sau poate și mai mult.

De fapt, însă, îi știm. Sunt prea bestii ca să nu-și fi spus explicit planurile.

Că am fi prea mulți pe planetă, prea multe vietăți fară rost, balast, povară pentru omenire. Îi incomodăm, îi încurcăm, îi agasăm pe cei care "au reușit” în viață. Pe cei de pe creasta valului, prosperi, îndestulați. Le dăm bătăi de cap, le împovărăm bugetele sociale, de sănătate. Îi încurcăm.

Căci ei, cu cât sunt mai sătui, cu atâta ar manca mai mult.

Cu cât mai influenți, cu atât mai egoiști.

Cu cât mai bogați, cu atât mai hrăpareți.

Hemingway spunea că omul poate fi înfrânt, dar nu învins.

Prima încercare, prima înfruntare cu covidul, de fapt cu sacerdoții lui, am pierdut-o.

Am supraviețuit, unii dintre noi, chiar dacă ne-am pierdut ființele cele mai apropiate. Și n-am reușit să-i pedepsim sau măcar să-i oprim pe cei ce ne mână la pieire.

O să ne mai supunem încă o dată urgiei care va reîncepe să ne secere viețile?

Ieșirea din noul coșmar care se anunță nu o poate face o dictatură politico-sanitară.

Oare n-am înțeles? Ne mai trebuie hecatombe de dovezi?