Eminescu a pășit în viață când România, ca stat modern, nu împlinise nici un deceniu din momentul când intrase în lume. În primele trei decenii de istorie ai statului român, devenirea sa a fost înnobilată de viața, faptele și opera vastă și enciclopedică a exponentului cel mai ilustru al spiritualității sale. Este, și această îngemănare providențială, "o enigmă și un miracol istoric” al devenirii neamului.

Romania s-a născut înainte de orice ca dorință irepresibilă a poporului său de a trăi laolaltă între hotare naționale într-un stat european independent, dar și ca o cerință europeană tot mai presantă: statornicirea unui echilibru continental între marile puteri interesate în fluidizarea garantată a comerțului între Europa și Asia și securizarea spațiului carpato-dunareano-pontic prin crearea aici, la "muche de lume”, cum se va exprima Eminescu, a unui stat, din nefericire, tampon, de rivalităti și confruntări între marile imperii încleștate în acest areal râvnit de fiecare dintre ele: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Rusia țaristă. "Noul stat, care urma să se nască, avea drept bază un act ce stabilea un echilibru - avea să afirme Grigore Gafencu despre rostul Unirii din 1859. Destinul său era legat de acest echilibru, după cum acest echilibru depindea de existența lui”.

Echilibrul statului român, dar prin el și al continentului, va fi statornicit de către Eminescu ca preocupare dintâi a românilor, ca ax al supraviețuirii statului lor si condiție existențială pentru dăinuire.

Romania este așezată într-un "rău loc” "la acest vad de popoară, care ne privesc pe noi numai ca un fel de gard, pe deasupra căruia se ceartă”, cum scria Eminescu într-un articol din 11 decembrie 1877.

Arealul dunărean și cel pontic era și atunci neașezat, disputat și zbuciumat ca și astăzi, când criza din jurul Crimeei a întețit noul război rece și confruntarea ruso-americană.

O intensă și copleșitoare presiune din toate azimuturile împresoară Romania și ieri și azi, o necurmată solicitare geopolitică are de înfruntat această țară, mare răspundere stă sau mai drept spus ar trebui să stea pe umerii oamenilor politici de la putere și greșea amarnic Petre Carp când credea cu ușurință că "România are atâta noroc încât n-are nevoie de bărbați de stat”.

"În această izolare în care ne pune bătrâna iarna”, scria Eminescu în articolul amintit, "ne-am desgrădit, făcând drum larg unei civiliizatii pripite, unei pospăieli apusene (…) prin legiuiri de un caracter cosmopolit (…), am făcut din țara noastră o nouă Americă”, în care celor din Vest "le convine foarte bine teoria de "om și om”, de egalitate, libertate și fraternitate pe socoteala noastră”.

Iar de aici, "convingerea că țara e în pericol de a se izola despre o parte și de-a fi ocolită de către marea cale a Apusului spre Răsărit”.

Integrarea României în concertul european și internațional (atât cât există ele ) impune de aceea o politica înțeleaptă de echilibru în relațiile cu marile puteri. "Obstentatiunile cu împărățiile cele mari sunt bune?” – se întreba Eminescu într-un alt articol, din 25 martie 1880. "Nu, zicem noi, pentru că împărații, Dumnezeu să-i ție mulți și fericiți ani, ei se ceartă, ei se-mpacă, iară noi, ținând parte când unuia când altuia, ne discredităm când la unul când la altul, și când or fi pe împăcate sunt în stare să ne privească ca pe un fel de obiect de compensație.”

Și Eminescu exemplifică recurgând la o împrejurare de o rezonanță surprinzător de contemporană. Se justifică să luăm aminte la întregul său raționament în materie, pe care îl reproducem în extenso: "Nici n-avem interese în Asia centrală, nici voim război cu unii sau cu alții, suntem plini de un egal respect pentru toate aceste nații mari cari au avut fericirea de a se dezvolta în linie dreaptă pe pământul lor, războindu-se din când în când, niciodată pe deplin subjugate, nații cu o cultură veche în urma lor, de la cari avem multe de învățat și în certurile cărora nici nu ni se cade să ne amestecăm. Certe-se ei în de ei, căci știu pentru ce, căci interese a zeci de milioane de oameni colidează, dar cu noi să fie toți prieteni, vorba lui Miron Costin spusă vizirului turcesc: „Îți place, logofete, că luăm Țara căzăcească?"- „Place, escelență, și să dea Dumnezeu să vă-ntindeți împărăția peste toată lumea, numai peste țara noastră nu".

În sfârșit, la capătul acestei analize, Eminescu proclamă imperativul unei politici raționale de echilibru, singura cale de dăinuire în uriașa confruntare intre Vest și Est în aceasta regiune atât de neliniștită și de frământată: "Interesul nostru este că amândoi vecinii să fie egal de puternici, pentru că să-și țînă totdeauna cumpăna, încolo, urmărind de sute de ani planurile lor de politică tradițională, ei se ceartă, ei se împacă, și noi ar trebui să n-avem nici un amestec în aceasta. Deja, din punctual de vedere al simplei modestii, ni se pare că oficioșii fac prea mult vânt și-și dau un aer prea important, necum din punctul de vedere al unui prudent patriotism.”

Iar reflecția finală a lui Eminescu este cât se poate de amară în ce privește politica urmată de "tagma patrioților ireversibili”, a căror conduită se conduce după sloganul "Piară țara, numai de ei să se vorbească”. Căci, spune Eminescu, "Dac-ar merge din rău în mai rău, puțîn le pasă, cosmopoliți cum sunt, neavând nici tradiții de păstrat, nici patrie de pierdut, foarte ușor și-ar regăsi cei mai mulți o patrie poate mai proprie undeva dincolo de Dunăre, unde ar începe a se gera în prooroci, ca și la noi. Noi credem însă că o atitudine rezervată și modestă în treburi cari nu ne privesc ar aduce fructe bune în orice caz. Biruitorul nu ne-ar putea lua în nume de rău o atitudine care ni se impune prin poziția noastră; biruitul, dacă biruit ar fi, ne-ar fi încă și mulțumitor. În orice caz, când o condiție chiar a existenței noastre este nu numai bună-voință, dar chiar tăria amânduror vecinilor, e o politică puțin prudentă cea de înclinații manifeste care se răsfață acum peste graniță!”

Așadar, care politică trebuie să slujească intereselor vitale ale României? Care dintre grupurile de puteri europene ar oferi Romîniei mai multe avantaje, în cazul unei alianțe? Eminescu afirmă fără echivoc în "Timpul” din 11 septembrie 1880: "Niciuna, răspundem. Avem într-adevăr trebuință de-a păstra bunăvoința Austriei, dar trebuința aceasta este egală către toate puterile mari. Avem nevoie și de Italia, și de Rusia, și de Germania, și de Englitera, și de Franța, în mod cu totul egal. Acesta este întreg înțelesul poziției noastre dificile în Orient. (…). Așadar sântem avizați a ne răzima pe bunavoință egală a vecinilor noștri, răsărită dintr-un echilibru nu de simpatii sau de antipatii, ci de interese. Înclinând spre una sau spre alta e evident că punem în cestiune interesele sau ale unuia sau ale altuia. Dovedind însă, prin toată atitudinea noastră, că, în mijlocul acestei lupte ascunse, noi nu urmărim decât pur și simplu interesul nostru național, niciuna dintre ele nu ne-o poate lua în nume de rău.”

Politica echilibrului în context european și mondial este, pentru Eminescu, chezăsia supraviețuirii naționale, mai ales într-o lume în plină restructurare și reașezare.