În clipa astrală a Unirii Principatelor Române, Mihai Eminescu avea nouă ani, iar când s-a recunoscut numele oficial al țării, România, împlinea 12 ani. Omul deplin al culturii românești a crescut așadar, s-a maturizat și s-a exprimat, tot mai lucid și mai răspicat, odată cu afirmarea statului a cărei efigie spirituală identitară avea să devină.

Tânără Românie se vă confrunta, încă din zorii existentei sale ca stat independent și până la urmă unitar (dar nu și pe deplin întregit) în timpul vieții sale. Iar Eminescu, prevăzând încercările existențiale prin care el avea să treacă, i-a definit clarvăzător și riguros sfidările cu care vă lupta și i-a jalonat calea devenirii. Eminescu s-a dăruit tânărului stat al românilor ca poet, prozator și dramaturg, ca filozof al istoriei și politolog, ca lucrător diplomatic, ca gazetar lucid și înflăcărat.Dar mai cu seamă ca militant de primă linie al intereselor și idealurilor naționale, de la primele elanuri în mișcările tineretului epocii până la elaborarea și aplicarea strategiilor ambițioase și temerare ale Societății "Carpați”.

Întreaga viață și lucrare a acestui mare roman au stat sub pecetea patriotismului și sub semnul naționalismului rațional. Iar viața sa tumultuoasă și zbuciumată și sfârșitul său nedrept de timpuriu au rămas în conștiința colectivă ca jertfă supremă pe altarul slujirii patriei, în luptele sale neîntrerupte pentru binele și propășirea ei. Au trecut un secol și câteva decenii de la dispariția sa pământeană, dar exegeții vieții și operei sale nu contenesc să-i investigheze, cerceteze, comenteze și răspândească uriașul patrimoniu de gândire și exprimare artistică prin capodopere pe care l-a lăsat viitorimii.

Cercetători aplicați, de la Titu Maiorescu și G. Călinescu, Dumitru Murărașu și C. Rădulescu Motru, Eliade, Cioran și Țuțea, Ilie Bădescu și George Ene, s-au aplecat cu precădere asupra moștenirii de politolog a Poetului național, cel care poate fi considerat, între multe altele, și ctitorul politologiei române moderne. Spiritul și verbul său au făcut lumină în desișul tenebros al unei epoci tulburi a Europei, dar mai ales a părții noastre de lume, pentru a-i defini mecanismele puterii și a desluși obscurele, maleficele jocuri ale unor forțe copleșitoare, "monștrii reci” ai epocii, cum îi numea Nietzsche, forțe de regulă potrivnice intereselor românilor.

Din articolele sale de ziar, care au îmbrățișat o vastitate de domenii, cei care s-au aplecat asupra rândurilor așternute ordonat pe hârtie reconstituie și ne restituie o arhitectură bine structurată a doctrinei de politolog a lui Eminescu. Ei descoperă și scot la iveală un edificiu de concepție și aplicativitate practică întru totul valabil și astăzi, într-un moment istoric nu mai puțin complicat și cotropit de primejdii pentru ființa noastră națională.Încercările feluriților Zoili de a demonetiza sau răstălmăci parșiv mesajul lui Eminescu se spulberă, de peste un secol, una după alta.

Actualitatea lui Eminescu ca politolog și strateg al dăinuirii naționale rămâne neclintită și de netăgăduit. Impactul tezaurului politologic al gândirii lui Eminescu este uriaș și de arzătoare actualitate, dar mult-mult prea puțin frecventat și cunoscut și însușit de către puternicii zilei, adică tocmai cei ce ar avea datoria sfânta să se supună primii comandamentelor acestei doctrine care este, în ultimă instanță, cea a supraviețuirii naționale.

Preocupările de politolog în domeniile securității și siguranței naționale au ca filigran al întregii sale concepții de politică externă supraviețuirea statului independent România.

Din acest cuprinzător tezaur de înțelepciune politică pot fi valorificate și aplicate astăzi, în fața multiplelor riscuri și pericole care asalteza mereu România, de la statul abia închegat și până în zilele noastre.

Un stat care nu avea în vremea lui Eminescu nici doctrină de securitate națională, nici un organism național specializat și care trebuia să facă față rivalităților dintre marile puteri inclusiv pe seama României și presiunilor multiple ale acestora asupra țării noastre.

Eminescu punea pe acest teren încă neatins primele jaloane pe calea devenirii statului român modern într-un climat tot mai complex și subminat constant de adversități și primejdii dinafară hotarelor. Prioritara era în această privință apărarea și salvgardarea țării de pericolele externe, care proveneau în majoritate covârșitoare din partea marilor puteri și a alianțelor sau adversitatilor dintre ele. Iar coordonatele politici externe a țării în acest context minat de riscuri, presiuni și amenințări sunt Echilibrul și Neutralitatea.

Despre ele, într-un articol viitor.