Îmi aduc aminte cum m-am confruntat, pentru prima oară, cu o amenințare globală. Eram, la începutul anilor 1960, student la București și locuiam într-un demisol pe strada Sfinții Apostoli, într-un cadru și într-o atmosferă boemă unde numai la angoase (nici personale, nici globale), nu-mi stătea mintea. Dar în zilele crizei rachetelor din Cuba, oricât de tânăr eram, m-am neliniștit. (Într-atâta încât, peste alți mulți ani, aveam să visez odată, nu știu dacă după o masă bună ori o libație peste multe măsuri, că taman lângă mine a căzut o bombă atomică, iar eu eram chircit, la pământ, ca un un făt, și simțeam că mă topesc, mă împuținez, mă duc văzând cu ochii). Dar într-o bună dimineață (într-adevăr „bună”), luând ziarul, am aflat că Hrușciov și cu Kennedy s-au înțeles, în sfârșit, prin niște scrisori schimbate între ei, să nu se mai înfrunte nuclear. Lumea, România, eu, eram, cu toții și cu toatele, salvați. „Am învins !. Am învins !” – vorba lui Mircea Dinescu, deși nu ne luptasem cu nimeni. M-am dus atunci la un Lacto-Bar din centru (era unul vizavi de Colțea) și m-am regalat cu un iaurt și doua-trei chifle.

Amenințările globale s-au înmulțit în vremea ce avea să vină, a globalizării. Mai nou, ne speriem – sau suntem speriați – de altele. Bunăoară, de criză și de terorism, de pandemii și de încălzirea globală.

Cu încălzirea globală, ca frică, parcă mai merge. Nici noi, nici generațiile imediat de după noi n-or să aibă parte de ea. Nu se topesc „de tot” în vremea vieții noastre nici Polul Nord, nici Himalaya. Nici Sahara nu apucă să ajungă până aici. Drept care, vorba suveranului francez, care poate fi luată de data aceasta și ad-litteram : „După noi, potopul !”

Dar ce te faci cu celelalte trei amenințări globale. Cu terorismul, de pildă. S-a văzut pe undeva prin Romania până acum vreun terorist, altundeva decât la televizor? Că de cagularzi, de mascați, slava Domnului, tot avem parte.

In de neuitata zi de 11 septembrie 2001, lucram la un ziar care tocmai apăruse ori urma să apară, dar numărul de ziar îl făceam, oricum, zilnic, chiar dacă nu apărea pe piață. Era un moment de chietudine, nu după o masă care te trage la lene, ci după câteva beri la terasa de peste drum de redacție. Treaba era cam terminată și ne mai omoram timpul cum se putea, chiar și uitându-ne fugitiv și cam distrat, la televizorul veșnic deschis la minimum. Când, deodată (ciudată vorbă, n-am auzit niciodată pe cineva ca în vorbire liberă, să zică „deodată”, poate doar vreun prețios într-ale exprimării), așadar deodată, îmi atrage atenția imaginea unuia din turnurile WTC care începe să se lase ușor, aproape maiestuos, în pământ, ca un baton de ciocolată ce se cufundă într-un lichid fierbinte. (Secvența aceea, ireală aproape prin perfecțiunea ei, am mai văzut-o doar de câteva ori reluată, după care, foarte ciudat, n-a mai fost difuzată). Vroiam să o mai văd, căci mi se păruse ceva cam s.f. Dar, vorba basmului, nu mare mi-a fost mirarea să mai privesc, peste alte niște minute, la o imagine nu mai puțin halucinantă: celălalt turn.

Pentru prima oară în viață, în acea clipă, mi-am pișcat carnea să mă conving dacă e vis sau e aevea. Și era aevea. Dar era, chiar de atunci, ceva ce nu se prea potrivea: cum putea ca turnul acela să cadă atât de perfect echilibrat, perfect vertical,topindu-se ca un paralelipiped de înghețată?

A cui era isprava, nu mă interesa atunci, pe dată. Câteva minute mai târziu, o primă „lămurire”: o obscură Armată Roșie Japoneză sau cam așa ceva. Nici pomeneală de Bin Laden, despre care – interesant detaliu - tocmai publicasem o pagină întreagă în ziarul încă în probe sub titlul „Inamicul nr.1 al Americii”. Atenție, însă: a fost scris acest articol nu pentru că aș fi știut eu ce avea să se întâmple, ci, pur și simplu, fiindcă titlul cu pricina, luat dintr-un ziar american, m-a șocat. In ziarele din Statele Unite, Bin Laden era așadar mediatizat ca lumea chiar înainte de isprava de la 11 septembrie!

Dincolo de toate, însă, ideea e că, de la începutul începutului, impactul terorismului global asupra mea rămâne persistent legat de suspiciunea din prima clipă: de ce au căzut turnurile așa cum a căzut. „E aici ceva care lipsește”, ar fi spus Bertolt Brecht. Lipsește explicația. Una pe care o caută, de la un timp, multă lume.

Cu mai mult aplomb m-am apropiat de altă teamă hărăzită nouă, tuturor locuitorilor Terrei, prin mijlocirea logisticii impresionante a celor ce ne informează pe ce lume trăim. S-a întâmplat să fiu în Cuba în primăvara lui 2009, adică abia la o zi-două după ce presa mondială anunța că o nouă pandemie cu nume animalier, gripa porcină, și-a rânjit colții chiar în Mexicul vecin. Păi, mi-am șoptit atunci în barbă, încă o molimă? Apoi, tot cu nume de animal sau pasăre din ogradă, după boala vacii nebune, a oii nebune, a aripatelor de curte nebune și ele? Intrăm acum în zodia porcului nebun ? Și, în chiar seara aflării veștii cumplite, am comandat la cină, de-al dracului, cu o obrăznicie ostentativă, o friptură de porc. Am și primit-o, cei de la restaurantul hotelului în care fusesem găzduit, cubanezi simpatici peste care trecuseră multe, n-au fost într-atâta de zeloși încât să-l scoată pe dată din meniu pe prea nevinovatul porc.

Nu știu ce hectacombe au produs toate aceste trâmbițate, nu epidemii, puțin spus, de-a dreptul pandemii, dar zoocide s-au produs: și șeptel, și ovine, și păsăret, și porcine, peste tot pe unde autoritățile statului au fost mai slabe din fire. Dacă speciile acestor biete animale domestice ar fi fost popoare, le-aș fi zis acestor operațiuni masacru, curățire etnică eugenie sau genocid, dar cum e vorba de „lumea celor care nu cuvântă”, ce-ar fi de spus decât că în timp ce în părțile subdezvoltate de lume și chiar în democrațiile „emergente” se suferă cronic, ba se și moare de foame, animalele și păsările trebuincioase sunt exterminate din rațiuni superior epidemiologice.

Încălzirea globală ? Ani de-a rândul am avut parte, și noi, cei din zonele cu climă temperată, de ierni mai mult decât clemente. Un președinte al României declara, înțelepțește, că „iarna nu-i ca vara”, dar iernile erau mai degrabă ca primăverile sau ca toamnele. Nu tu „totu-i alb, pe câmp, pe dealuri”, nu tu „Iarna pe uliță”, ca în paginile din manualele școlare ale primelor clase. Nimeni nu zicea atunci că sunt ierni atipice, nu se zicea că, gata, e încălzire globală, adio iarnă tradițională. Și iată că vine iarna 2009-2010, cu căderi masive de zăpadă, viscole, geruri. Nu e normal, s-a-ntors vremea. Ba da, e normal, căci iarna e cu zăpadă și cu ger, și da, vremea s-a întors, de fapt a rămas, la cum este ea de când ne știm pe lume, de la glaciațiuni încoace.

Criza? Prea complicat, prea oțios, prea cu miză mare subiectul. Dar într-o țară care a trecut, de zeci de ani, prin „anumite neîmpliniri, în unele județe”, apoi prin tranziția care „cere sacrificii” și a avut parte apoi de „greaua moștenire”, o criză mondială într-o lume în care ne-am globalizat prea puțin nu poate decât să ofere un prilej salvator cârmuitorilor zilei să ne explice că nu din neștiința, hoția, incompetenta și netrebnicia lor se trăiește atât de prost, ci din cauza crizei mondiale. Un domn acum istoric medievist, care vasazică abstras în trecut, dar imediat după 1989 aprig condeier al zilei, Andrei Pippidi, ce s-o mai ocolim, mă ocăra în abia apăruta revista „22” că tocmai eu mă pronunț în cutare problemă (adică dacă să-l mai repunem pe Vodă pe tron sau nu), eu, care pe vremea lui Ceaușescu scriam despre șomajul, inflația și pauperizarea din țările occidentale? Am replicat atunci acuzei (dar replica nu a avut, desigur, loc în coloanele revistei), zicând că să nu dea Cel de Sus să ajungem vreodată să scriem și noi despre șomaj, inflație etc., dar nu din Occident, ci din România. Ei, cine a avut dreptate, eu sau polemistul de ieri, medievistul onorabil de azi?

Acum, din păcate, scriem zi și noapte despre toate aceste „racile” cum le zicea propaganda comunistă. Scriem acum și despre criza mondială, care fiind mondială, nu poate să nu fie și a României, căci și noi trebuie să fim în pas cu lumea. Dar mai cu seamă când e vorba de crize, de pandemii, de încălzire globală, de terorism, nu de performanțe tehnologice, economice, nivel de trai și alți asemenea indicatori „care ne doare”, dar neluați în seamă de către trâmbițașii Apocalipsei secolului al XXI-lea.