Iată de ce simt în bibliotecă un prieten, poate cel mai apropiat și mai de nădejde, un sprijin, o dovadă și o mărturie în cele mai diverse împrejurări, un reazem și un sfetnic la momente de cumpănă în viață, un sufleur când mă pierd și un impuls când șovăi, o călăuză, un alint, un tovarăș de luptă, dacă e nevoie.

Vor spune unii că omul secolului XXI nu mai are nevoie de bibliotecă, de rafturi în care se îngrămădesc hârțoage nesuferite care trebuie mereu aspirate de praf. Ce bibliotecă personală de vreme când e atât de lesne să poți apăsa oricând pe search. Nu-i deloc așa. Ce simți tu, ce-ți dorești, ce vrei să ai totdeauna la îndemâna nu e Internetul, sunt cărțile pe care le-ai agonisit tu însuți în viață. Daca ți-ai alcătuit-o după propriile convingeri și sentimente. O bibliotecă personală e o fereastră deschisă către sufletul celui care a alcătuit-o.

Biblioteca e seismograf al unei vieti, al unor vieti si își are o istorie. Biblioteca familiei mele s-a născut cu mult înaintea mea. E din 1924, când tatăl meu, tânăr învățător, abia ieșit din Școala Normală Carol I din Câmpulung Muscel pleca, precum mulți alti colegi ai sai, în Basarabia reîntregită pentru a-i învăța pe cei de acolo să citească și să scrie românește, adică în limba lor. Se stabilea în comuna Talmaz, județul Tighina, pe malul Nistrului, locul natal al cărturarului, patriotului și bărbatului politic Ștefan Ciobanu. Aici avea să căsătorească chiar în acel an, cu cine oare? Logic! Cu tânăra educatoare și directoare a Grădiniței de copii din comună, basarabeancă din Cetatea Alba. Pe mama o chema, ca domnisoară, Maria Tugulea.

Printr-o împrejurare fericită, școala din comună a primit o donație cuprinzătoare de cărți de la un generos filantrop de la București, I. C. Bibicescu, directorul Băncii Naționale. Fiecare carte purta sigiliul său. După ani de apostolat pașnic, când îi aduna pe săteni la Căminul Cultural să le citească din cărți, a început războiul și familia noastră a luat calea refugiului. Și printre puținele lucruri luate din gospodărie atunci în retragerea în comuna sa natala, Mățău din județul Muscel, în afara lucrurilor întru totul trebuincioase, a luat cât a putut din cărțile bibliotecii, iar pe cele rămase le-a îngropat cu grijă, în taină, în speranța să le regăsească atunci când ne vom întoarce iarăși acasă. Era convins că ne vom întoarce. Așa a și fost, dar numai pentru câțiva ani, căci în 1944 frontul a răvășit din nou locurile natale și iar a trebuit să ne refugiem la Mățău și din nou tata a luat cu noi cât a putut lucruri de-ale casei și cărți, cărți.

Sutele de cărți salvate atunci de război și de ce avea să mai vină pe malurile Nistrului, aduse atunci de părinții mei în țară, au rămas până azi în biblioteca familiei, adică acum în biblioteca mea și a fratelui meu, și el profesor de română.

La al doilea refugiu, cel din aprilie 1944, am călătorit cu trenul de marfă, dar bagajele noastre s-au rătăcit și tata a fost nevoit să rămână în Gara de Nord să descâlcească încurcătura. Era 3 aprilie 1944, iar la 4 aprilie gara a fost bombardată de aviația americană, tatăl meu a fost rănit la un picior și s-a întors acasă șchiopătând încă vreo câteva săptămâni. Și dragostea de carte cere sacrificii, după cum se vede.

Însă calvarul nu s-a terminat aici, căci a început prigoana din primii ani de "democrație populară”, cu epurări, deblocări, întemnițări, abdicarea regelui. Iar noi aveam în casă multe cărți decretate acum interzise, cu regi și regine, de scriitori interziși și oameni politici proscriși. Cele mai multe cărți proveneau de la Fundația Culturală Carol al II-lea. Tata n-a pus nimic pe foc. Pe unele le-a îngropat în grădina de la Mățău, din altele a rupt foi sau a șters cu tuș negru de pe coperte nume odioase precum Carol al II-lea, Iorga, Goga, Rebreanu, ca să nu mai vorbim de Radu Gyr, Mircea Eliade și atâtea altele. Și așa ne-am conformat strașnicelor ucaze ale momentului.

Tata nu ne-a spus nici nouă unde a îngropat într-o noapte cărțile cele mai "rele”, pentru care ar fi făcut pușcărie dacă l-ar fi denunțat careva. Probabil că zac putrezite și acum pe undeva prin gradina care a trecut de atunci prin mai mulți proprietari.

Iar biblioteca noastră, așa mutilată, a început să se îmbogățească din nou, cu ce mai merita din ce se edita în anii de după 23 august 1944, inclusiv cărți de scriitori ruși și sovietici, unele chiar în limba rusă, pentru că mama, născută în 1902, apucase să învețe în rusește câțiva ani, la Școala Eparhială din Chișinău.

Petreceam ore și zile întregi între aceste cărți și cu timpul am început să citesc din cele din care înțelegeam câte ceva. Și tata, care avea un cult al cărții, mă învăța să subliniez pasajele mai importante sau care meritau să fie reținute, pe care cu creion roșu, pe care cu albastru, căci îmi dăruise un creion cu două culori, unde să fac un V la începutul unui aliniat ce merita o atenție deosebită etc.

Mă tot gândesc acum ce se va alege oare de toate aceste cărți, care au supraviețuit cu atâtea sacrificii și care vor muri acum, pe timp de liniște și pace, de moarte bună. Căci am încercat să le donez. Unde? Școlii din Talmaz? Dar ar fi o aventură prea anevoioasă și fără șanse de reușită, cine știe pe ce mâini ajung și ce soartă vor avea. La Mățău? Biblioteca sătească și a școlii nu mai au locuri de depozitat și rafturi. Bibliotecii orășenești din Câmpulung Muscel? Nu mai primește donații. Bibliotecilor de la Facultățile de Litere și Istorie din București? Au promis că le preiau dar... 

Mai dăruiesc din ele prietenilor, cunoscuților, mai cu seamă unor tineri învățăcei, elevi și studenți care totuși mai citesc. Nici Biblioteca Uniunii Ziariștilor Profesioniști nu are loc pentru ele, mai ales după ce a plecat dintre noi inimosul ei președinte Doru Dinu Glăvan.

Cărțile familiei noastre vor rămâne în curând doar amintiri păstrate în memoria celor care le-au citit, până când legea firii le va așeza pentru totdeauna în uitare.

Cât de adevărat și de dureros mai poate fi uneori adagiul latin

Își au și cărțile soarta lor.