Nostradamus face parte, am putea zice, din patrimoniul spiritual comun al omenirii, dacă ne-am lua după cât de declinate și de conjugate, de disecate și combinate, de tălmăcite și răstălmăcite sunt strofele lui criptice pe care fiecare le poate decripta în funcție de interesul urmărit și de imaginația „exegeților”.

Dar mai fiecare țară își are, pe lânga Nostradamus, propriii săi prezicătorii. Sunt, contrar zicalei, profeți în țara lor, și chiar dacă nu sunt neapărat crezuți, produc o anumită vâlvă în jurul spuselor lor și, oricum, concură la crearea unei anume atmosfere, una de care unii au nevoie.

Un asemenea previzionist este, în Statele Unite, Gerard Celente, despre care se spune că ar fi profețit crahul bursier din 1987 și căderea Uniunii Sovietice.

Pe la sfârșitul lui 2008, el prevedea revolte ale foametei, mișcări populare împotriva impozitelor și chiar o revoluție, în Statele Unite.

Toată această pacoste ar fi urmat să se prăvălească peste națiunea americană până în 2012, când Statele Unite urma a deveni o țară subdezvoltată.

„O să vedem producându-se o schimbare fundamentală… A avea hrană pe masă va fi mai important decât a avea cadouri sub pomul de Crăciun”,  spunea Celente la canalul de televiziune Fox News. „Situația va fi mai rea ca în timpul Marii Depresiuni”.

Cu un an mai devreme, prevestitorul veștilor sale vorbea de „panica lui 2008”, când „giganți vor cădea morți”. Și, într-adevăr, în acel an s-au prăbușit Lehman Brothers, Bear Stearns și alți coloși din lumea afacerilor.

Dar despre revoluție în lumea occidentală vorbesc și instituții serioase, care nu se pot juca cu vorbele.

În 2008, un raport al ministerului britanic al Apărării estima că în următorii 30 de ani, ecartul crescând între cei foarte bogați și clasa mijlocie, tot mai aproape de o subclasă urbană, va duce la un conflict ce va pune în pericol ordinea socială.

„Clasele mijlocii ale lumii ar putea să se unească, utilizând accesul la cunoștințele, la resursele și la competențele necesare, pentru a modela procesele transnaționale în interesul propriilor lor clase. Clasele mijlocii ar putea deveni o clasă revoluționară” – avertiza raportul de la Londra.

Falimentate, pauperizate, proletarizate, clasele mijlocii ale lumii și-ar putea, așadar, asuma pe cont propriu lozinca lansată de Marx și Engels: „Proletari din toată țările, uniți-vă !”

Contestatarii iminentei Apocalipse cred a ști ce stă în spatele curentului de gândire, dacă-l putem numi așa, care avertizează asupra sfârșitului apropiat al lumii.

Ei nominalizează și forțele ce propagă variantele prăpăstioase de viitor, le explică și intențiile.

E vorba de resurgența obscurantistă neliniștitoare a unor grupuri de presiune – care nu numai că nu acționează în comun, ci se și confruntă între ele – dar care pledează, toate, pentru „descreștere”, adică pentru stoparea dezvoltării la nivel planetar.

Situația economică și starea ecologică a Terrei se apropie, spun ei, de un prag de avarie, planeta nu-și va mai putea „ține” omenirea. Sau, cum spunem noi, românii, pământul nu ne mai rabdă.

Că dezvoltarea economică a lumii nu este nici cea ideală, nici una echitabilă, că resursele naturale ale planetei se irosesc pentru totdeauna ori nu mai au timp să se refacă și că trăim pe o planetă tot mai fragilă se știe de câteva decenii.

Dar că toate acestea încep să fie folosite, într-o măsură crescândă și tot mai pe față, ca argumente pentru stagnarea sau chiar împuținarea populației globului e fapt mai nou.

Scenariul „Nu ne mai rabdă Pământul” își are și el o rădăcină istorică, în celebra doctrină a pastorului și economistului Thomas Malthus, despre raportul populație-resurse.

De peste două secole, teoria lui Malthus incită la dezbatere și dispută, iar Apocalipsa anunțată a începutului de mileniu mai pune, și ea, gaz pe foc.

Cercurile economice conservatoare, începând cu Școala de la Chicago, văd în creștere un inamic al omenirii de azi, care devine tot mai numeroasă pentru resursele în împuținare ale planetei, de unde ideea că trebuie stopată această creștere, dar și cea a populației.

Așa vede problema și tânărul informatician elvețian Pierre Jean Duvivier, care se prezintă astfel: „Pasionat de informatică, de Internet și de politică, consider Internetul ca o revoluție tăcută care va transforma pentru totdeauna raportul nostru cu lumea”.

De fapt, susține el, trebuie oprită sau încetinită nu creșterea, ci actuala politică de creștere. Creștere ar trebui să fie sporirea bogăției tuturor și nivelarea inegalităților printr-o intervenție națională și a statului, și a sectorului privat.

Dar tipul actual de politică a creșterii are ca principal obiectiv adâncirea premeditată a inegalităților în scopul divizării extreme a corpului social în entități multiple care nu au deloc sau au puține interese comune.

De ce? Pentru că, explică Duvivier, „în acest fel va fi mai ușor să se administreze și mai ales – scopul ultim – să fie distrusă clasa mijlocie, care este cel mai important solicitant de măsuri sociale”.

În plus, mai observă el, „în țările dereglementate de democrațiile noastre occidentale, te îmbogățești mai repede și mai mult”, decât în democrațiile occidentale, unde funcționează o clasă mijlocie care își dorește concedii, standard de viață, condiții tot mai bune de muncă.

România se prenumără, și chiar pe un loc de frunte, printre țările numite pudic dereglementate.

Iar clasa mijlocie, atâta cât (mai) există ea, numai la concurență cu cei ce vin pentru afaceri din „democrațiile noastre occidentale” nu au de gând să se încumete, nu se mai gândesc nici măcar la propriile concedii (fiind fie concediați de stat, fie că de la propria-i firmuliță nu-și poate da concediu, iar despre condiții de muncă, ce să vorbim, dacă nici măcar loc de muncă nu se prea mai găsește ușor).

Informaticianul elvețian se ridică și împotriva conceptului de dezvoltare durabilă, care pledează pentru „conjugarea dezvoltării economice, a ecologiei și a respectării popoarelor care exploatează materiile lor prime”.

Numai că în spatele acestui deziderat nobil se ascunde, de fapt, intenția de a împiedica acele popoare să ajungă la performanțele economice și sociale ale statelor dezvoltate, ele n-ar trebui să acceadă la progres tehnologic pentru că, astfel, ar polua mai mult planeta.

„Sunteți săraci, rămâneți așa și nu o să mai poluați râul din apropiere” – cam așa rezumă Duvivier „filozofia” dezvoltării durabile, după el „o formă periculoasă de neoimperialism care urmărește să mențină populații întregi la un nivel de progres, să-i zicem, controlat”.

(Din volumul, „Cavalerii noilor Apocalipse. NU VĂ FIE FRICĂ!”, Editura UZP, 2020; semnal de la Cunoaște Lumea)