Cu titluri generice deloc captivante ("Buletinul Bibliotiecii Române” și "Conferințe freiburgheze”), dar cu un corpus de texte inedite și captivante, cărturarul Mihai Neagu Basarab , directorul Institulului Român și al Bibliotecii Române din Freiburg publică, de ani de zile, creații literare (în cel mai larg sens al cuvântului) care aparțin unor nume mai mult sau mai puțin cunoscute ale intelectualității romanești, îndeosebi din interbelic, ale căror producții scrise au intrat în voluminosul fond documentar al Institutului Roman de la Freiburg.

Scriitorul, editorul, criticul și istoricul literar Mihai Neagu Basarab salvează prin această vastă lucrare a sa, care îmbrățișează câteva decenii de stradanie benedictină (căci o săvârșește de unul singur), un tezaur cultural românesc valoros și insolit și care altfel ar fi dispărut pentru totdeauna.

Figuri de proră ale filozofiei și literaturii române precum Cioran-Eliade-Ionesco, dar și multe alte nume din rândul elitelor intelectuale românești care au fost nevoite să ia calea exilului după marile răsturnări istorice din secolul trecut și care aveau să producă departe de țară o cuprinzătoare "literatură a pribegiei”, cum o numea Mircea Eliade.

Prin acest salutar și singular demers al salvatorului lor de uitare, Mihai Neagu Basarab nume de referință ale culturii noastre, urmași în exil ai unor Cantemir și Caragiale, au șansa să revină, în sfârșit, măcar postum, în conștiința românilor pentru a-și afla locul binemeritat, care li se cuvine în mod legitim, în patrimoniul spiritual național. 

Pentru literatura, cultura, spritualitatea românească din a doua jumătate a secolului XX și alte câteva decenii următoare, memoria noastră este astfel înzestrată cu un corpus de creații ale trecutului care dovedesc  o realitate de netăgăduit: în anii lungi ai totalitarismului numit pe drept sau impropriu comunist, când creația spirituală autentică își făcea cu greu loc înfruntând restricții și riscuri de tot felul, alături de recolta de scrieri valoroase din țară, atâtea câte au putut fi ele, reprezentanții culturii române care au fost nevoit să trăiască și să creeze departe de patrie, au reîntregit prin operele lor într-o măsură deloc mai prejos zestrea culturală a românilor, dintr-o vreme prea puțin prielnică, dacă nu chiar potrivnică, literatura, filozofia, celelalte indeletniciri umaniste și arte ale înțelepciunii și frumosului.

Prin strădania lui Mihai Neagu Basarab, ca și a altor cercetători și documentariști literari, corpusul literaturii române are astfel norocul să se îmbogățească și, pe cât posibil, să se împlinească în întregul ei cu creațiile unei epoci ingrate pentru cultură.

Putem astfel tinde spre alcătuirea pentru posteritate a unui patrimoniu firesc și organic integrat. Cioran împreună cu Mircea Vulcănescu, Țuțea și Noica, Eliade lângă Nichifor Crainic, Ionesco – sub zodia lui Caragiale, cu Urmuz, Mircea Horia Simionescu, Marin Sorescu, Aron Cotruș alături de Goga. Iar Vintilă Horia, Mircea Streinu, Horia Stamate și ceilalți interbelici de dincolo de țară, alături de afinii contemporani lor din patrie.

Nu vin cu o idee nouă, despre literatura noastră a exilului, emigrației, diasporei, căci se vorbește și se scrie în materie, mai mult sau mai puțin sporadic, de peste treizeci de ani, dar o acțiune de recuperare și valorificare a acestor creații, în primul rand a statului roman, a Ministerului Culturii, a Uniunii Scritorilor, a Institutului Cultural Român se lasă așteptată exasperant de mult.

Prin truda benefică de arheolog al culturii, Mihai Neagu Basarab și poate alți câțiva împătimiți în strădania lor de a smulge uitării și dispariției, operele autorilor români create departe de țară, tezaurul național de civilizație, cultură, artă se poate împlini într-un tot unitar pe care vremuri ostile nu l-a putut fărâma