Un Stat Paralel, care funcționează în afara oricărui control democratic, este deja suficient de grav. Însă un al doilea Stat Paralel, privat, trădător și prădător, este de-a dreptul insuportabil.

Un editorial al lui Charles Hugh Smith via blogul OfTwoMinds pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

În 2007, cu destulă vreme înainte ca expresia Statul Paralel să intre în vocabularul comun am schițat conexiunile dintre elementele publice și private ale Statului Paralel pe care l-am numit „elita care își menține și extinde dominația”.

Evident, această diagramă nu surprinde toate legăturile, nici nu menționează toate „nodurile de influență”, dar ați înțeles ideea: oficialii aleși, i.e. „democrația”, joacă un rol minor în întreaga structură, care manifestă o remarcabilă continuitate, indiferent de politicienii și partidele aflate la putere.

Aceasta este de fapt Marea Idee: o continuitate care să nu poată fi întreruptă de nici un fel de alegeri.

Ce s-a schimbat între timp a fost apariția unui Stat Paralel al sectorului privat – alias Big Tech – care a dobândit o putere fără precedent, scăpând de sub controlul aleșilor.

Chiar dacă acesta continuă să colaboreze cu Statul Paralel dominat în mod tradițional de „agențiile federale alfabet” (CIA, FBI, NSA, IRS etc.) și de legăturile informale dintre sectoarele public și privat.

Acest Stat Paralel din sectorul privat își poate desfășura nestingherit propriul program monopolist de strângere și vânzare a informațiilor, de supraveghere, de influență și de maximizare a profiturilor, în timp ce pare că slujește Statul Paralel tradițional la colectarea informațiilor și la cenzură.

Ceea ce face din Big Tech un Stat Paralel al sectorului privat este că nimeni în afara companiilor care îl alcătuiesc nu știe cu exactitate ce se găsește în bazele lor de date, care sunt algoritmii lor sau cât de ample sunt capacitățile lor.

Desigur, ele fac schimb de informații cu jucătorii Statului Paralel tradițional și cenzurează pe oricine li se cere să cenzureze / să pună sub „shadow ban”.

Însă aceste informații nu reprezintă TOATE cărțile pe care Big Tech le are în mână.

Transferul de informații este doar la un nivel care să permită Big Tech să simuleze o colaborare, pentru ca apoi să poată spune: „OK, gata, ne-am făcut treaba, acum lăsați-ne în pace!”.

Problema cu ambele State Paralele este că nu există nici o posibilitate de recurs în interiorul sistemului pentru cei cenzurați sau puși sub „shadow ban”, pentru cei urmăriți, pentru cei ale căror informații sunt sifonate și vândute oricui oferă o sumă importantă de bani și așa mai departe.

Ideea de bază din Constituția SUA (și a oricărei constituții din statele pretins democratice – n.tr.) este că fiecare cetățean dispune de o cale de recurs prin sistemele judiciare sau politice, dacă statul (guvernul) sau entitățile private depășesc limitele stabilite prin Constituție.

Însă, cetățenii nu au nici o cale de recurs împotriva prădăciunilor Big Tech sau ale Statului Paralel tradițional.

„Aă, salut, Big Tech, mi-ai putea spune exact cum și când am fost pus sub shadow ban, cine altcineva mai are copii ale informațiilor pe care le-ai strâns despre mine și cât ai câștigat din vânzarea informațiilor mele către terți? Care sunt de fapt instrumentele de Inteligență Artificială pe care le folosești? Are vreo agenție publică vreo putere reală de supraveghere pentru tot acest furt - jaf - prădăciune pe care îl faci?”

„Ne pare foarte rău, ați fost de acord cu condițiile noastre de utilizare care ne garantează toate drepturile, iar agoritmii și bazele noastre de date reprezintă proprietate protejată privată corporatistă. Așa că flit de aici, amice, nu ai nici o cale de recurs. Suntem o corporație și avem drepturi. Tu ești doar un cetățean și nu ai nici un drept. Ai doar permisiunea de a posta poze cu pisicuțe și cățeluși, așa că mulțumește-te cu asta și zi mersi că nu ai fost aneantizat digital în totalitate.”

„Aă, alo, Agenție Supă Alfabet, aș putea avea acces vă rog la toate dosarele pe care le-ați strâns despre mine?” – „Da, există un protocol pentru solicitarea informațiilor , dar există excepții și decalaje, așa că mai vedem.”

În tot acest timp, țara (Occidentul – n.tr.) se adâncește într-o Policriză, definită ca un mănunchi de riscuri mondiale conexe cu efecte cumulative, astfel încât impactul global depășește suma tuturor părților componente.

Este vorba aici de o descriere clasică a sistemelor emergente, care prezintă caracteristici diferite de cele generate de fiecare componentă în parte.

Am schițat o parte din aceste dinamici în tabloul de mai jos, al crizelor care se încalecă.

În același timp, statu quo-ul mondial, indiferent de orientarea  politică, se duce în josul curbei S (vezi graficul de mai jos).

Tot ce era considerat până acum o soluție sigură a devenit acum o problemă.

Nu mai există soluții în interiorul actualului statu quo, astfel încât nimeni nu mai are de ales decât SĂ FACĂ ȘI MAI MULT DIN CEEA CE A EȘUAT CATASTROFAL.

Nu există soluții perfecte, fără sacrificii, pentru eșecul finanțării datoriilor, pentru eșecul formulei „risipa înseamnă creștere”.

Dar un început bun ar fi de a pune șaua pe Big Tech, sectorul privat al Statului Paralel, eliminându-i opacitatea și luându-i puterile, delegând toată activitatea Big Tech unui serviciu de utilitate publică, strict reglementat, cu o supraveghere publică transparentă.

Un Stat Paralel este deja rău. Dar încă un Stat Paralel, privat, trădător și prădător, este intolerabil.