Învață străbunii că ”pe noi aici ne-a lăsat Dumnezeu” și suntem datori a-i crede pentru istoria demnă pe care ne-au lăsat-o ca moștenire ca sfințim acest pământ cum ei au făcut-o și s-o facem cu credință că numai astfel ne justificăm trecutul, slujim prezentul spre a fi contemporani cu veșnicia. Cum pe ”Dumnezeu nu e cu putință a-l vedea omului”, ni-l amintim pe Sf. Ap. Toma care, după nu a crezut în Învierea Domnului,  văzându-L și auzindu-L pe Hristos L-a recunoscut: ca „Domn și Dumnezeu” Apropiindu-ne de marele Praznic al Învierii, astăzi, în Duminica Ortodoxiei, cinstim sfintele icoane pe care le-a  ”zugrăvit” credința definită de Sf. Ap. Pavel  ca adeverire a celor nevăzute”. Așa este: credința vine prin auz din momentul căderii lui Adam din rai  când Dumnezeu l-a  întrebat: ”Adame, unde ești?” iar el  a răspuns ”aici”, patria viețuirii noastre ce a rămas legată de un loc și desfășurată în timp întru sfințire. Nichifor Crainic convinge că omul, ”Coroană a creației” are misiunea de a sfinți locul. Astfel  au făcut-o străbunii cu binecuvântată smerenie care l-a făcut pe Părintele Justin Pârvu să spună că pământul nostru este unul sfânt pentru că ei au făcut neîncetat ”voia lui Dumnezeu”, Astăzi poate mai puțin dar în trecut numele Celui ce a făcut cerul și pământul era invocat în expresii ca ”Domnul a voit” sau ”a dat”, sau ”nu bate cu ciomagul”, sau ”i-a pus Dumnezeu mâna în cap” care va să zică a binecuvântare primită la sfârșitul fiecărei Sfinte Liturghii.

 
Icoana – spațiu al sfințeniei   

Ca dat istoric, astăzi readucem în memorie lucrările sinodului apostolesc și ecumenic  închinat Sfintelor Icoane. desfășurat la Niceea în anul 787 și condus de Sf. Tarasie, patriarhul Constantinopolului și arhiepiscopul Petru al Romei. Împreună au decis cinstirea Sfintelor Icoane și au anatemizat pe eretici, luptători împotriva cinstirii lor. Au fost aproape două secole  de cumplite prigoane – începând cu Leon Isaurul și terminând cu Teofil. După moartea acestuia din urmă, prin cuvioasa dedicare a Împărătesei Teodora și a Sfinților Părinți, a fost restabilită dreapta credință. În esență, cei care luptau aprig împotriva icoanelor invocau porunca de a nu face chip cioplit la care să te închini, neînțelegând că Icoana este un semn pe care, văzându-l, creștinul să poată avea mereu în inimă pe Hristos, pe Maica Sfântă și toți ceilalți Sfinți. Amintim că Hristos, printr-o minune și-a  imprimat chipul pe marama care avea să fie trimisă regelui Edesei Avgar. Între Apostoli, Evanghelistul Luca – medic și pictor deodată – a zugrăvit icoana Maicii Domnului cu pruncul Hristos care îl înfățișează arătând spre Preacurata Fecioară ca Maică a Sa iar pe Născătoarea de Dumnezeu arătând spre Fiul Său zicând. ca la nunta din Cana Galilei: Face-ți tot ce vă spune El într-o întruchipare a desăvârșirii omului prin îndumnezeire.  Sf. Ioan Damaschin care a avut a suferi mult în această bătălie împotriva icoanelor dă mărturie: ”în orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos și dacă scopul lui este bun sau rău  ”. La fel este și atunci când vorbim despre Sfintele Icoane se cuvine a căuta dacă sunt adevărate sau false și care este scopul lor. Dacă ele sunt adevărate și slujesc slăvirii lui Dumnezeu și a Sfinților Lui spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea spre neprihănire și spre mântuire, apoi trebuie a le cinsti, însă nu în alt fel decât ca închipuiri, ca pilde și exemple. ca pe niște cărți pentru oameni…”. Să nu uităm că  în acel timp mulți dintre oameni nu știau să citească, iar icoanele erau asemenea unei cărți sfinte pe care le puteau descifra  mai mulți oameni. Să recunoaștem că astăzi și noi când ne rugăm vedem cu ochii minții și inimii asemenea imagini prea bine știind că nu o facem materialului din care e făcuta icoana sau  cartea unde le  găsim și pe care o numim adesea carte de căpătâi. Întâlnim aici cuvintele Mântuitorului care amintesc mereu: ”În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea!”. Prea bine o vedem în icoana ”Iisus Hristos Nika”

Luați de cele ale zilelor, ades gândim la patimile Mântuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mântuitoarele Lui patimi, cădem și ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit. Asemenea  ne închinăm nicicum materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuie prin ele, adică la puterea Duhului Sfânt ce izvorăște din ele. Atunci rostim: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne și ne mântuiește!"  Iar fața icoanei cu Sfânta Fecioară rostim:"Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mântuirea sufletelor noastre!" Dacă se întâmplă  să fie, bunăoară, icoana mucenicului  Ștefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ștefane, care ți-ai vărsat sângele pentru Hristos și ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întâiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Așa facem în fața fiecărei icoane într-un adevărat dialog interior  viu și mărturisitor. De altfel, trebuie spus că studiile  contemporane de psihologie atestă această funcție fără să pună semnul de egalitate între imagine și ceea ce reprezintă. Dr. Joseph Murphy în cartea ”Creierul din tine” scrie că ”îți poți forma o atitudine corectă atunci    când realiza conștient că nici un lucru din exterior nu te poate supăra sau răni fără consimțământul tău mintal”.   

Când împăratul iconomah, aidoma sectanților noștri, afirma pe nedrept că la cele șase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane și că despre dânsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pâine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mânca sau bea. însă tu știi, după tradiție, că acest lucru est necesar pentru întemeierea vieții. Din tradiție  se știa că însăși arhiereii erau cei care aduceau icoanele la Sinod și un iubitor de Hristos nu pornește la drum și nu-și face călătoria fără de icoane”.  În închisorile comuniste, deținuții își făceau cum puteau câte o cruciuliță de os (din așa-zisa ciorbă)  și o coseau pe dosul hainei în dreptul inimii . De altfel, întocmai  fac oamenii lucrători de fapte bune și plăcuți lui Dumnezeu".În acele vremuri, Leonte de Neapole, combătând pe iudeii care învinuiau pe creștini pentru cinstirea icoanelor, le răspunde: "Ne închinăm fețelor de pe icoane și închipuirilor sfinților ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Și de s-ar fi șters fața de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creștinii,  atingând cu buzele trupești chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul și cu gândul nostru sărutăm pe Hristos și pe sfinții Lui". Pentru un creștin cât de simplu ca pregătire lucrurile sunt nespus de simple și trăite la intensitatea de lumină a credinței iubitoare decât pentru sofisticații farisei de astăzi care s-au specializat în ”producția” de concepte care nu supraviețuiesc nici vieții autorului. Asemenea ”producții” sunt spre uitare și mentalul fiecărei generații păstrează numai ceea ce întemeiază un rost și dă un sens lumii și vieți.  Sfântul Grigorie de Nyssa vorbește despre icoana aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam și în fața căreia îi curgeau lacrimi de umilință. La fel și despre icoana Sfântului și Marelui Mucenic Teodor Tiron și despre icoana lui Hristos. Iar Sfântul Ambrozie al Miliolanului , vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaștelor Sfinților Mucenici Ghervasie și Protasie, mărturisea că i s-a arătat Apostolul Pavel, așa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfântul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioșii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare și iubire către acea față care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori când chipul de pe dânsa se șterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfârșitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif și prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ținea, așa și noi credincioșii ne închinăm și sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decât că le sărutăm ca pe copiii și pe părinții noștri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească. Aidoma și iudeii se închinau Tablelor Legii și celor doi heruvimi turnați din aur, cinstind prin închinare nu piatra și aurul, ci pe însuși Dumnezeu care a poruncit să se facă acestea. Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Așa Sfântul Metodie de Patra, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor și ale stăpânirilor, noi le facem întru cinstirea și slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu și Clement al Alexandriei și Tertulian, care au trăit în secolele II-III. Sfânta Tradiție vorbește și despre chipul cel nefăcut de mână dăruit de Mântuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mână omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

Icoana - rugăciune a inimii în linii și culoare         

Mai mult, pământul însușii aduce mărturia împotriva sectarilor luptători contra icoanelor  săpăturile arheologice  aduc  la iveală icoane, cruci și simboluri creștine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peșterile unde primii creștini se ascundeau din cauza persecuțiilor păgâne și săvârșeau acolo slujbe dumnezeiești și înmormântări ale sfinților mucenici. Și astăzi pot fi văzute catacombele Romei unde ne putem închina la cele mai vechi icoane ale Mântuitorului și imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de specialiști arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mântuitorului din catacomba Sfântului Calist și Cina cea de taină de la sfârșitul secolului al II-lea, închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naștere și altele, aflate tot în catacomba Sfântului Calist. în catacombele Domitillilei și Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinților Apostoli Petru și Pavel, a Patriarhilor și Proorocilor din Vechiul Testament și a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfârșitului veacului al II-lea și începutul celui de al III-lea.

Cea mai veche icoană pe care învățații arheologi o atribuie veacului I al creștinismului este chipul Maicii Domnului care ține în brațe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei. Împreună  creează un sentiment tonic de comuniune în timp asemenea unei rugăciuni,  ”rug aprins” și totul se însuflețește de o adiere  proprie duhului înțelegerii căruia îi urmează ca în rugăciunea Sf. Efrem Sirul, pe care o spunem în dimineața fiecărei zile, cel ”al răbdării, al stăpânirii de sine și al dragostei”. Poetul monah Sandu Tudor sfătuiește: ”împotriva nădejdii să-ți fie nădejdea”. 

După Scriptură asta este taina duhului care biruiește moartea”. Ca într-o comună mărturisire spunem:  La începutul Scripturii, Geneza ne descoperă căderea, păcatul este mâncarea din pomul binelui și al răului, de fapt distrugerea sensului simbolic al lumii…Apocalipsa ne descoperă reînălțarea, mâncarea trecerea care este din Pomul vieții, de fapt, aflarea sensului simbolic al lumii”. Între ele, acel neîncetat ”panta rey” după legi  pe care știința le descoperă ca un fir al Ariadnei în labirintul existenței. Ne rămâne a spune cu Radu Gyr, poetul închisorilor comuniste:

Și ca să-ți pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uși, pe icoane,
pe toate ce slobode-ți ies înainte,
ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!
…………………………………….
Nu știu, dar în mine simt sute
de gheare cum cresc să m-ajute
să-mi cațăr pe stânci temelia…
Nu știu, dar îmi simt veșnicia