Era vorba de o agenție de știri, ARPress, ca alternativă la Agerpres, agenția oficială de presă a României.

 

În jur de zece tineri jurnaliști, mai toți, debutanți, au fost angajați atunci, iar timp de șase luni, până am început să semnez în ziar, am deprins, grație celor doi mari gazetari, tehnica și stilul condeier de calitate, determinant pentru anii ce aveau să urmeze în presa scrisă și nu numai.

Corneliu Vlad a împlinit în primăvară 80 de ani, scrie cu aceeași vervă și măiestrie, având 60 de ani de scriitură gazetărească la activ. Participă la evenimente de presă, dezbateri, interviuri și are, frecvent apariții, ca invitat, la diferite televiziuni, la care se dezbat chestiuni de politică internațională.

Trăiește singur, fiind vizitat, însă de prieteni care îi stau aproape. Singur și împovărat de dispariția, anul acesta, la un interval scurt, a soției sale, Marga, cu care a împărțit o dragoste și tot ce decurge timp de decenii, dar și a fiului său, Andrei ”Motanul” Vlad, chitarist rock de valoare, ultimii ani, în trupa lui Mărgineanu, stins din viață la doar 47 de ani.

 

 

„Revista Lumea a apărut într-o moment fast din perioada de după 1945, din perioada regimului comunist, când s-a înregistrat o deschidere fantastică, și nu mă feresc să spun așa. Dar cu o nuanță foarte importantă. În domeniul politicii externe, și nu în domeniul politicii interne.

În materie de politică internă se înregistra aceeași atmosferă de rigiditate ideologică, de constrângere și așa mai departe a libertății de exprimare, dar din punctul de vedere al relațiilor externe ale României, s-a adoptat o linie de deschidere largă către toate azimuturile, și în acest fel s-a putut naște o revistă specializată în domeniul politicii externe românești al relațiilor internaționale.

Aș vrea să mai adaug totuși că nu a fost o apariție singulară, pentru că în perioada asta de constrângere ideologică s-au înregistrat câteva elemente de de deschidere. În perioada aia au mai apărut, puțin mai devreme sau puțin mai târziu față de revista Lumea, alte câteva reviste de gen, care au rezistat un timp însemnat, iar unele rezistă chiar și astăzi. De pildă Revista Secolul XX, revistă de literatură universală., unde au început să fie publicați scriitori străini, până atunci interziși sau oricum nepublicați în România. Atunci a  părut și revista Magazin Istoric, care a prezentat, încă de atunci, într-o nouă optică istoria și trecutul românilor.

Deși revista Lumea nu a fost la un nivel de exprimare liberă ca în alte țări, ca dovadă că ele rezistă și azi, ca magazin Istoric, de pildă, Secolul XX nu cred că mai apare, dar dacă nu mai apare este din motive de constrângere materială.

 

Dej i-a spus lui Paul Niculescu mizil să facă revista Lumea la concurență cu Novoia Vremia

„Dar să reiau despre momentul apariției acestei reviste. La ora aia, șeful Secției de propagandă, de fapt șefului Secție de propagandă, și este vorba de Paul Niculescu Mizil, a fost chemat de Gheorghe Gheorghiu Dej care i-a spus „Măi, Paule, hai să facem și noi o revistă de politică externă”. Iar Paul Niculescu Mizil i-a spus, „Păi există deja revista Timpuri Noi!”. Timpuri Noi era o revistă rusească, Novaia Vremia, care apărea în vreo 27 de țări, și tot așa avea specificul de politică externă. Iar Dej i-a zis lui Mizil „Păi nu-i nimic, facem noi una românească. Facem una din punctul de vedere al viziunii românești despre politica externă și relațiile internaționale. Și le punem totul la dispoziție. Să aibă un serviciu de documentare care să le facă rost de orice publicație, din orice țară, indiferent de orientarea ei, important e cum extrag de acolo, ziariștii, seva pentru ceea ce scriu ei, nu să scrie tot ce scrie în publicații, dar ei să fie informați din toată plaja din zona politico-ideologică internațională”. Și Mizil la- întrebat atunci „Bine, dar cu Timpuri noi ce facem?o suprimă?”. Pentru că Timpuri noi era la chioșcuri. Și Dej i-a spus „Nu, nu! Dimpotrivă! Să apară amândouă pe tejghea și care o să fie mai bună, aia să reziste”. Ideea era ca asta să fie un stimulent ca să existe o revistă de externe bună.

Dar să mai zic ceva despre Timpuri noi, ca să se înțeleagă contextul apariției revistei Lumea. Timpuri Noi era redactată la Moscova și doar tradusă în alte limbi. Bine, mai avea câțiva colaboratori din țările respective, dar conținutul se făcea la Moscova.

Toate astea le știu de când Paul Niculescu Mizil m-a primit, după 1989, când se pregătea să scoată o carte de memorii, m-a primit la el acasă, unde stătea, pe strada Emil Zola nr.2, în spatele televiziunii, ca să-i amintesc de niște lucruri despre revistă, căci voia să scrie, în cartea sa, despre apariția acestei publicații, care îi și datorează, de fapt, nașterea.

Ei, când s-a hotărât editarea Lumea, s-a ales un șef de publicație, care era un vechi comunist, făcuse și pușcărie, nu știu de la ce a pornit, dar era în orice caz, un om de stânga, un ziarist de stânga, pe nume George Ivașcu, care era redactor șef la Contemporanul. S-a decis ca el să conducă și Contemporanul și Lumea, iar numărul doi, care stătea în umbră, era Mircea Grigorescu, un mare ziarist interbelic, care fusese șeful cenzurii pe vremea mareșalului Ion Antonescu, și redactor șef la un mare ziar interbelic, și care reușise să se fofileze, așa cum reușise să rămână în relații bune cu toate cele trei soții cu care fusese căsătorit, și să nu facă pușcărie după 1944.

El nu avea drept de semnătură, era doar numărul doi în redacție. Ivașcu și Grigorescu erau nu numai doi ziariști de frunte, dar erau și doi constructori de ziare, ceea ce este o subspecie, ca să zic așa, a gazetăriei, mult mai greu de accesat de către orice condeier”.

În prima zi la Lumea, Corneliu Vlad a găsit redacția goală. Ceilalți fuseseră, decuseară, la un chef monstru

În acel an, așadar 1963, Corneliu Vlad se pregătea să-și dea licența la Facultate de Filologie, iar conducătorul lucrării sale de absolvire a fost chiar George Ivașcu, cel numit redactor-șef la noua publicație Lumea. Marele jurnalist și-a făcut debutul la revistă un an mai târziu, fix la data la care s-a împlinit un an de la apariția primului număr al săptămânalului de politică externă.

„Țin minte ca și acum, că m-am dus la redacția din casa Scânteii, la ora zece dimineața. Nu era nimeni în redacție. Pe la douăsprezece și jumătate au început să-și facă apariție redactorii, cam obosiți și fără chef, pentru că în seara precedentă fusese cheful prilejuit de împlinirea unui an de existență a revistei. Primul care a venit a fost Cristian Popișteanu, cel care avea să devină, mai târziu, redactorul șef al revistei Magazin Istoric. Apoi, încet-încet, au început să apară și ceilalți. Și eu, tânăr gazetar, îmi spuneam ia uite ce atmosferă laxă, ce atmosferă destinsă este la revista Lumea! De altfel, era o atmosferă care s-a păstrat în continuare, o atmosferă de boemă, care s-a păstrat până în 1989”.

Reporterul IMPACT.RO: „exista vreo presiune asupra redacției dinspre Partidul, prin cei care controlau publicațiile?”

Corneliu Vlad: „Nu exista nicio presiune în mod deosebit. Noi aveam  lanțul mai lejer, mai lung, ca să spun așa, decât alte publicații. Faptul că aveam acces la presa mondială, cum nu avea nimeni altcineva din presă, ne dădea un statut special. Și, de exemplu, ca să citească din presa lumii, veneau la noi și alții, cum ar fi Radu Cosașu, care și avea o rubrică permanentă la noi, venea Radu Beligan, Virgil Nemoianu (critic, eseist, filosof al culturii, pedagog stabilit în SUA; n.r.), care mai apoi a plecat în America. și alții.

Toți aceștia veneau la noi să citească presa străină, căci altfel nu ar fi avut acces la aceste publicații, mai ales la cele occidentale. Și din această cauză noi eram și mai liberi în gândire. Și în gândire, dar și în exprimare. Pentru că, de pildă, dacă vroiai să scrii ceva mai puțin rigid, și nu puteai să scrii în, să zicem, Scânteia, care era ziar oficial, purtătorul de cuvânt al partidului, scria la Lumea. Lumea era o publicație pe care scria că este editat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. Deci nu era un ziar de partid și de stat. Cum am mai zis, redacția era la Casa Scânteii, la etajul al treilea, deasupra la Agerpres. Era un coridor lung, și pe o parte erau birourile de la Lumea, iar pe cealaltă parte, cele de la Contemporanul, unde erau, printre alții, Laurențiu Ulici, Călin Căliman și alți gazetari tineri pe atunci”.