Cristian Botez, reporterul special impact.ro, pe atunci, un tânăr de 24 de ani care lucra la întreprinderea Energomontaj București, a consemnat, în notă personală, cele mai intense trăiri din acea zi de 21 decembrie, ziua în care Nicolae Ceaușescu, în încercarea disperată de a-și salva regimul, funcția, privilegiile și însuși Partidul Comunist Român, creația sa, a organizat un miting, în fața clădirii Comitetului Central al PCR, vizavi de Palatul Regal, prin care voia să recâștige poporul.

„Vă mai dau o sută de lei la salariu!” a strigat disperat dictatorul, cu un chip schimonosit de uimire și de frică totodată, în momentul în care a văzut că mulțimea adunată, cu forța aproape, de activiștii de partid de la marile fabrici și uzine din București, a început să țipe, să urle, să arunce pancartele și să fugă, să spargă mitingul.

Tocmai fusese detonată o puternică petardă în mijlocul mulțimii. Acțiunea i-a fost atribuită atunci, deși există și alte variante, lui Nica Leon, controversat revoluționar.

„Am sentimentul că timpul a încremenit atunci, în zilele acelui tulburător decembrie. Am senzația că acel iureș, acele emoții, acele trăiri, spaime, speranțe, furie, revoltă, că toate acele zile și nopți, că tot acel aer străpuns de gloanțe, că toată durerea revărsată printre noi prin sufletele celor uciși, prin sufletele celor care și-au ținut copiii, frații, tații, mamele, prietenii, muribunzi sau morți, în brațe, că toate strigătele de luptă, de îndemn, de bucurie, de…victorie?, că toate acele lucruri care ne-au lăsat cu sufletul rănit pe vecie sunt singura, unica, ultima realitate… Și că ce a urmat nu este decât un vis ciudat, un coșmar amestecat cu delir, o menajerie bântuită de forme mutante ale omului, un circ hidos. Prezentul fantomatic.

Tocmai de aceea nu voi înceta niciodată să evoc, la sfârșitul fiecărui an, spiritul și atmosfera acelor zile de Decembrie, 1989. Prin ochii mei, prin sufletul meu, cu inima mea.

Cum a început

Aflasem de evenimentele de la Timișoara, ca mulți alți români, de la Europa liberă, postul de radio care transmitea zi de zi, ceas de ceas, relatări despre sângeroasele evenimente din orașul de pe Bega. Îmi amintesc și acum de aparatul acela de radio cu pick-up, „Traviata”, cu carcasă de lemn, lângă care stăteam, încremenit de emoție, cu orele.

Îmi amintesc figura îngrozită a mamei și vocile acelea de departe, ireale și din altă lume parcă. Le ascultam în surdină cu mâinile încleștate pe brațele de lemn ale fotoliului din sufragerie. Voci care vorbeau de tancuri ieșite pe străzi, de militari care trăgeau în mulțime, de oameni uciși, de femei și copii secerați de rafalele puștilor automate. 16, 17, 18 decembrie.

Zilele treceau și Bucureștiul părea că doarme amorțit, incapabil de reacție. Lumea vorbea încet, din ce în ce mai încet, pe măsură ce situația se agrava la Timișoara. Frica era puternică.Teama paraliza. Românii, frații noștri, mureau acolo, răpuși de gloanțe. Și Bucureștiul era mut. Dar undeva, pe ici, pe colo, suflete, minți, inimi începeau să se trezească. Emoția creștea și teama se transforma, încet încet, în furie. Lipsea, însă, scânteia. Avea să vină pe 21 Decembrie.

Mitingul văzut la un televizor mic alb-negru

Pe atunci eram funcționar la Energomontaj. În biroul nostru se instalase un televizor Sport, mic, alb-negru. Oamenii se adunaseră și urmăreau mitingul organizat în fața sediului C.C. al PCR.

Primul tremur al mulțimii. Tăceri apăsătoare. Steagurile și pancartele din mulțime se prăbușesc rând pe rând. În jurul meu, priviri speriate.

„Să mergem în centru!”

Simțindu-mă deja prea încordat, gata să izbucnesc, șeful meu, inginerul Traian Zahalca, mă trimite aiurea să verific niște hârtii. Până să ies din birou, în plin vacarmul declanșat în fața CC, transmisiunea tv s-a întrerupt. Nimeni nu știa ce s-a întâmplat, dar, în acel moment, toată tensiunea și emoțiile pe care le acumulasem în ultimele zile au explodat.

M-am urcat pe un birou și am început să strig la ceilalți să mergem acolo, în Centru, la Comitetul Central. Nu am mai așteptat să văd dacă mă urmează cineva și am ieșit în fugă.

Era cald ca primăvara

Era cald, ca primăvara și eu eram în blugi, băgați în bocanci, și geacă de blugi. Afară erau 16-18 grade. Providențial. După mine a țâșnit și Cristian Galai, colegul meu de birou. Am luat, împreună, metroul de la stația Sălajan. În vagoane, liniște deplină. Lumea ținea privirile în podea. Ne uitam în jur și turbam de nerăbdare.

Metroul parcă se târa. La Universitate, am ieșit din subteran pe la Teatrul Național. Nu era încă ora 13.00. Preț de câteva secunde am încercat să evaluăm situația. Lângă rondul de flori erau câteva grupuri de tineri, înlănțuiți, care strigau „Asasinii! Asasinii!” și „Timișoara! Timișoara!”. Nu erau mai mulți de 30-40. Spre strada Batiștei, la vreo sută de metri era un cordon de milițieni, în combinezoane, cu căști albe, scuturi și bastoane.

Nici moartea nu m-ar fi putut întoarce din drum

Și atunci am strigat. Am strigat așa cum nu o mai făcusem niciodată până atunci. „Timișoara! Timișoara!”.

Am strigat și am știut instantaneu că trecusem pragul, ACEL prag, și că nimic, nici moartea, nu m-ar mai fi putut întoarce din drum. ATUNCI m-am eliberat eu. Eram liber. Eram alături de frații și surorile mele din Timișoara.. În clipele acelea.

Ne-am alăturat imediat grupurilor de tineri. Nu știam ce să facem. Am pornit în jos, pe lângă Universitate. Din stânga, de pe strada Academiei, veneau alte grupuri. Am făcut dreapta, pe Academiei, spre Arhitectură. Am ajuns până la Hotel Union. Aici, baraj. Milițieni cu căști albe și cu scuturi. Și mulți civili cu parpalace gri și bej și cu ochelari de soare.

Unul dintre ei a pus un aparat de fotografiat la ochi. „Securiștii! Înapoi! Înapoi!”. Cineva a strigat să fugim de acolo, să nu fim prinși în strânsoare.

„De ce nu ne atacă nimeni?”

Am făcut cale întoarsă, spre Universitate. Și nu conteneam să strigăm. „Jos Ceaușescu!” Cât de straniu, la început, mi s-a părut să strig asta! „Jos Ceaușescu!” Puternic. Din tot sufletul. Ne-am întors și ne-am adunat în fața Interului. Continuau să ni se alăture alte grupuri de oameni.

Trecuse un ceas.

Eram câteva zeci, la început, apoi sute. Trăgeam cu putere aer în piept. Un  aer nou, tare! Ochii ne străluceau, fețele ne erau mai luminoase! Respiram. Înviam! Nu ne întrebam, sau nu vroiam să o facem, de ce nu intervine nimeni, de ce suntem lăsați să stăm acolo. De ce nu ne atacă nimeni. Ne gândeam că ne aflam în fața Interului și străinii ar fi putut vedea dacă s-ar fi intervenit în forță. Nu ne era frică. Eram deja vreo 2000 de oameni.

Și știam că mai sunt mulți alții la Piața Romană. Nu puteau să ajungă, însă, la noi. Securiștii, milițienii, soldații se grupaseră pe nesimțite, organizând baraje. Străzile lăturalnice, 13 Decembrie, Batiștei, mai sus, Pitar Moș, Franklin, erau înțesate de forțe.

„Tataie! Suntem liberi, tataie!”

Încet încet eram încercuiți. Timpul se scurgea, dar noi nu pierdeam din energie. Era soare, era cald. Când am strigat pentru prima oară „Jos comunismul!”, m-au trecut fiorii. Dumnezeule! Ar putea fi posibil?! Nu îndrăznim prea mult? Am început să scriem ce vrem. „Libertate. Alegeri libere. Vrem pâine. Vrem democrație”.

Libertate. Era cuvântul pe care îl strigam cel mai des. „Libertate, te iubim! Ori învingem, ori murim!” Au apărut primele steaguri. A fost smulsă stema comunistă. Steaguri cu gaură în mijloc! Un bătrân cu părul și barba albe se plimba printre noi. La reverul pardesiului ponosit avea prinsă o cocardă tricoloră. Pe obraji lacrimile îi curgeau râuri. Era fericit. „Suntem liberi, tataie! Suntem liberi!”

Puloverul pătat de sânge cu două urme gloanțe în dreptul inimii

 

Și au apărut TAB-.urile. Uruit de motoare în viteză, mulțimea despicată în două. Huiduieli! „Jos Ceaușescu!” A fost răspunsul nostru la primul semn de reacție din  partea forțelor care ne înconjurau. „Jos Ceaușescu!”. Din ce în ce mai puternic. Au venit vehiculele cu tunuri de apă. Jeturi prelungi și puternice.

„Dumnezeule! Acid!” Dar nu! Era doar apă! De undeva, dinspre Colțea, și-a făcut apariția un grup numeros, în plină agitație. Un tânăr, aflat pe umerii altuia, ținea în mâini, întins, un pulover verde. Era pătat de sânge și era găurit în două locuri în zona inimii. „S-a tras!”

„Sângele curge șiroaie din palton. Bărbatul fuge cu fata în brațe. „La Colțea! Du-o la Colțea!”

Umbrele se lungesc. Se lasă întunericul. Primele rafale de arme automate. Trasoare. Se vede unghiul. Se trage în sus. Blindatele gonesc necontenit printre noi. Aruncăm cu bolovani, dar pietrele sar din pneuri și din blindaj care încotro. Se aude un urlet prelung. Ceva mai sus, spre Romană, un TAB a intrat în plin în mulțime.

Cei 13 tineri uciși în fața sălii Dalles. Un bărbat aduce pe brațe, în fugă, o fată. Are cizme albe. Capul îi atârnă moale pe spate, ochii sunt dați peste cap. Sângele curge șiroaie din palton. „La Colțea! Du-o la Colțea!”. Bărbatul aleargă gâfâind, poticnindu-se. Suflă greu și ochii i-au ieșit din orbite. Unde aleargă? Fata a murit. Fugim care încotro. Se trage din mai multe părți.

De pe strada 13 Decembrie, spre Hotel Negoiu, se aud focuri de pistolet. Acolo erau duși cei care erau prinși de soldați și de milițieni. „Doamne, ce se întâmplă acolo?”

Prima baricadă. Mesele de fier de la „Dunărea”

O primă încercare de a se face o baricadă! Au fost aduse mesele de metal de la Dunărea. Mă urc pe o masă, ridic pumnul și strig „Frați români!” Cobor, însă. Îmi dau seama că sunt o țintă sigură. Suntem uzi până la piele de la jeturile de apă. Suntem speriați. Se trage. Suntem obosiți. Dar suntem furioși! Nu plecăm! Nu plecăm! Suntem liberi! AICI suntem liberi!

„Libertate, te iubim! Ori învingem, ori murim!” Un tânăr dintre noi, înalt, solid, are în mână o chiflă luată de la restaurant, de la Dunărea. Și-o leagă cu o cârpă pe pumn, se apropie de șerpește de un scutier și îl lovește puternic în față. Îi sparge vizeta de plastic. Cârpa se înroșește de sânge. Dar ei au arme și trag.

Se aude că sunt mulți morți. Răniții sunt duși, peste rond, la spital, la Colțea. Sunt băgați înăuntru pe geamurile de la demisol. „Nu mai aducveți!”, se strigă dinăuntrul spitalului. „Nu mai avem unde să-i punem!”.

S-a lăsat întunericul. Nu se mai trage în sus. Se trage în plin. Mulțimea nu mai este compactă. Pe „13 decembrie” securiștii îi încarcă în dube pe cei care au căzut în mâinile lor.

Postelnicu, ministrul de interne, a fost văzut trăgând de păr o femeie, punându-i țeava pistolului în frunte. Baricada, rafale de gloanțe, trasoare, strigăte, urlete, împușcați. „Jos Ceaușescu!” „Asasinii! Asasinii!” Scandările nu contenesc. Târziu, în noapte, tunurile de apă spălau sângele de pe asfalt. La Jilava erau duși sute de manifestanți. Ar fi urmat să fie executați, iar mai târziu ar fi fost declarați „fugiți din țară”. Am fost înfrânți? Nu! A doua zi Revoluția a învins, nu-i așa? Ceaușescu a fugit cu elicopterul de pe CC.

Zile nebune, de derută. Alți morți, alți răniți

 

Și au urmat toate celelalte. Guvernul de 20 de minute al lui Ilie Verdeț. Ion Iliescu, Petre Roman, Mircea Dinescu, Doina Cornea, generalul Gușă, căpitanul de armată Mihail Lupoi. „Cine mai e și Iliescu ăsta?” Ion Caramitru, televiziunea liberă, „Mircea, fă-te că lucrezi!”, teroriștii care „trag din toate pozițiile”, nebunia de la televiziune, masacrul de la Otopeni.

Secvențele se succed unele după altele. „Nu beți apă de la robinet! Teroriștii au otrăvit rezervoarele!” Nopțiile și zilele se scurg într-un iureș teribil și ciudat, totodată! Cine trage în oraș? De unde vine tot răul ăsta? Și, de fapt, cine e Iliescu ăsta? „Aruncați carnetele de partid!” „Puneți-vă brasarde!” „Dați jos brasardele!” Camioane încărcate cu sicrie și cruci străbat orașul. Morgile sunt pline. Spitalele sunt pline. Cine tot trage? De ce se mai trage?

Prin cartiere se aud focuri răzlețe. „Trag securiștii!”. Palatul Regal este încercuit de tancuri. Biblioteca Universitară a fost incendiată. Tablourile din Muzeul Național de Artă au fost mitraliate.

Lunetistul din Palatul Telefoanelor, Calea Victoriei

Sunt din nou pe strada Academiei. E 23 sau 24 Decembrie? Alerg cu aparatul de fotografiat în mână. Unul sovietic, vechi, Un FED. Lângă mine, Emil Cioclei, un alt coleg de serviciu. Are și el aparat foto. Tot rusesc. Se trage spre Arhitectură. Fugim. Emil se împiedică și cade cu aparatul.

Ne ascundem în biserica de lângă Arhitectură. Se trage spre biserică. Bucăți de zid cad, pe o ferestruică de sus, înăuntru. Cine trage în biserică? Ieșim. Fugim spre Hotel Continental. Ne ghemuim după un ieșind al zidului. Pe colț, un militar cu pantaloni vătuiți negri, de tanchist, veston kaki și cască albă țintește spre Palatul Telefoanelor. Nu apucă să tragă. Cade ca secerat. În frunte are o gaură mică, din care se scurge un fir subțire de sânge.

Niciun icnet, niciun oftat, Doi ochi stinși, goliți de orice, fixează cerul. La etajul al cincilea al Palatului Telefoanelor, doi bărbați, în cadrul unei ferestre deschise. Unul e înalt și slab, celălalt e scund și are chelie. Cel scund ține, vertical, o pușcă lungă. Se uită la noi fără să clipească. El l-a împușcat pe militar! De nicăieri apare o Dacia „papuc”. Are, la oglinda retrovizoare, un steag mic alb, cu cruce roșie desenată. Șoferul coboară, îl apucă pe militarul doborât să-l tragă în spate.

Este speriat. Nu poate decât pe jumătate. Militarul mort atârnă cu picioarele în afară. Dacia demarează în trombă. Cine Trage? Cine era omul cu pușca cu lunetă?

Dr. Taberei, Orizont. Asasinarea colonelului USLA Gheorghe Trosca și a luptătorilor săi

Sunt în cartier. În cartierul în care locuiesc. În Drumul Taberei. A nins. Ceaușescu a fost executat. E 28 sau 29 Decembrie? În oraș se mai trage din când în când. Mai mor, încă, oameni. Au apărut ziarele libere. A apărut Cimitirul Eroilor. Pământ întors cu cazmaua, multe cruci. Iliescu e la televizor. Tot n-am înțeles de unde a apărut Iliescu ăsta. Și Roman. Petre Roman. Sunt în cartier, în fața Ministerului Apărării Naționale.

Pe rigola din mijlocul șoselei sunt două blindate. Două ABI-uri...

Citiți continuarea la IMPACT.RO / Fotografii de Cristian Botez
 
 
 

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews