ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Fără tăgadă, unul din cei mai buni ziariști de „externe”, comentator de politică externă, în principal, dar nu numai, dedicat total scrisului și documentării exacte, comentariului politic de excepție, decenii întregi la ziarul „România liberă” (inclusiv la venirea minerilor, în 1990), ca reporter, redactor și șef de secție, autor de numeroase cărți de geopolitică ori memorialistică. Ziarist „externist” cum erau supranumiți ziariștii care lucrau la ”Externe” (VIDEO în baza textului).

Corneliu Vlad în Transnistria și în jungla laotiana, cu un fotoreporter japonez, in timpul razboiului din Indochina.

 

 „Cu o noapte înainte, dormisem in coliba din fotografie, dreapta.”

A lucrat în toate aripile Casei Scânteii. A început la revista „Lumea”, trecând apoi la „România liberă”. A fost corespondent extern în zeci și zeci de state ale lumii, aspect despre care spune cu umor: „eu n-am început ca alții, cu Bulgaria. Prima dată când am fost ca ziarist într-o țară străină a fost Egypt, iar a doua în Etiopia”. În ambele situații  a dat mâna cu șefii celor două state.

Despre vizita în Etiopia, își amintește chiar un fapt inedit și anume, că regele Etiopiei avea în curtea palatului cinci lei bătrâni, îmblânziți, pe care îi vedeam liberi atunci când ieșea la fumat, împreună cu alți jurnaliști străini. „Am fi vrut noi să ne jucăm puțin cu ei”, relatează Corneliu Vlad, „dar ne era frică”.

Corneliu Vlad ne-a împărtășit câteva vorbe, gânduri despre viața trăită, petrecută în Casa Scânteii. Despre aspecte inedite, puțin cunoscute chiar și de ziariști din generațiile de după 1990.

„Edificiul din Băneasa care a fost vreme de vreo patru decenii așezământul presei române are o istorie ingrată. Casa Scânteii a fost concepută în stilul arhitectural stalinist, ca o copie mai modestă a altor edificii asemănătoare din Moscova sau din alte țări satelite, de pildă, Polonia.

Iar arhitecții români atrag atenția că proporțiile a ceea ce numim noi Casa Scânteii sunt mult mai echilibrate și clădirea include și elemente de arhitectură românească. Oricum, vreme de 50 de ani a fost cea mai înaltă clădire din Capitală. Era decorată cu nenumărate însemne comuniste, cu stele în cinci stele, cu secera și ciocanul, iar unele dintre ele nu au dispărut nici astăzi de pe frontispiciul clădirii.

A început să fie construită înainte de moartea lui Stalin, în 1953, dar s-a încheiat după această dată. Și ca multe altele din țară și aceasta a rămas neterminată. Turnurile trebuiau să se termine în vârf de săgeată, nu ca acum în niște trunchiuri boante.

Și asta pentru că tocmai apăruse la Moscova, în momentul în care trebuiau definitivate turnurile clădirii, un articol publicat în ”Pravda” care critica gigantismul arhitecturii staliniste și atunci și Bucureștiul a sistat proiectul de definitivare a turnurilor. Nu s-a mai făcut nici marea sală de spectacole, care fusese proiectată inițial.

Alături de clădire se mai află una mai mică, care este singurul vestigiu al fostului Hipodrom Regal și care fusese transformată în cantină, pe care o frecventam și noi. Venea aici, când se lua masa de prânz, acceptabilă și avantajoasă și ca preț, fel și fel de lume.

Chiar aici mă întâlneam, din când în când, cu Petre Pandrea (avocat, scriitor, publicist și eseist român, 1904-1968, n.r.), care abia ieșise din închisoare, și îmi pare rău că n-am avut curajul să vorbesc cu el mai mult, cu această personalitate fascinantă a culturii române.

Clădirii acesteia i s-a spus mai întâi Casa Scânteii, apoi Casa Presei libere, însă ambele denumiri sunt cam improprii. Presa română nu a fost doar ziarul partidului (P.C.R., n.r.), Nu era numai Casa Scânteii. Aici se făceau cam 90 la sută din tipăriturile din România. Iar presa liberă a fost doar pentru scurt timp, după revoluția din 1989.

S-a propus la un moment dat să fie transformată într-un spital ori într-un ansamblu de birouri, sau eventual sediu pentru un minister sau mai multe ministere. Dar astăzi este doar un imens și haotic depozit de tipărituri și baloturi de hârtie. Coridoare lungi, cu uși pe ambele laturi, zăbrelite ca la închisoare.(…) Ziariștii nu aveau un loc unde să socializeze aici.

Decât în birouri sau la micile restaurante și bodegi din apropiere. La „Hanul Prahovei”, de pildă, se duceau mai degrabă ziariștii de la publicații literare, Și aici, într-o noapte geroasă, prozatorul Nicolae Velea s-a prăbușit în zăpadă și a fost găsit înghețat.(…) În fața clădirii trona o statuie uriașă, dintr-un metal negru, fioros, și fiul meu care avea pe-atunci câțiva anișori, mi-a zis odată, când l-am dus să vadă unde lucrez, „tată, parcă ar fi Michiduță statuia asta”.

Pentru că barba lui Lenin și culoarea neagră erau atât de sumbre încât l-au făcut să recurgă la o asemenea comparație. Casa Scânteii era un loc unde ziariștii puteau socializa între ei, dar nu ca alte locuri, cum ar fi Restaurantul Uniunii Scriitorilor sau Stațiunea „2 Mai”, de pe Litoral, unde se putea vorbi mai slobod, căci urechile indiscrete păreau, acolo, ceva mai îngăduitoare.(…)

Acum, clădirea de pe malul lacurilor bucureștene pare mai degrabă o clădire abandonată, dezafectată, fără identitate, o relicvă a vremii abia apuse, care se încăpățânează să reziste încercărilor timpului.(…) Pentru cei care au lucrat acolo, rămâne, însă, un loc al tinereții și maturității lor”.

IMPACT.RO

Vom reveni cu un articol pe larg despre anii de presă ai decanului nostru.

LA MULȚI ANI! 

INTERVIU VIDEO despre meseria de gazetar, de la SEMNE ALESE:

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews