Sub masca discuției despre valori și civilizația occidentală în general, SUA observă că UE folosește războiul din Ucraina pentru a se federaliza și a aduce națiunile componente la statutul de locatare ale unor provincii de imperiu.

Nu că lipsa de suveranitate din UE ar fi un impediment major în calea unor contracte bănoase cu complexul militaro-industrial din SUA, că doar vedem că se pot face afaceri foarte profitabile cu monarhiile absolutiste din Golf. Federalizarea însă e ca și cum ar apărea un singur partener european de dialog cu administrația Trump, unul infinit mai puternic decât corul statelor membre care greu găsesc un numitor comun.

Așa că SUA s-a decis să dea un brânci Europei înainte de a se trezi cu Uniunea Statelor Europene la masă, care să dicteze altfel ritmul și conținutul discuțiilor bilaterale. Iar pentru asta, mișcarea suveranistă are un aliat nesperat și pe termen mai lung decât mandatul administrației Trump (nici administrației Biden nu cred că i-ar fi convenit prea tare federalizarea Europei).

Ce e rău în federalizarea Europei? Iată un citat amuzant preluat de pe Substack-ul Simplicius, un analist interesant de urmărit în contextul conflictului ruso-ucrainian:

„Scriitorul franco-polonez Daniel Foubert oferă un diagnostic colorat al nebuniei terminale și al dislocării care cuprind o Europă pe moarte:

Europa nu are «o problemă». Are TREI probleme: trei națiuni europene suferă de o «mahmureală post-imperială» severă. În primul rând, există Regatul Unit, o națiune care a votat pentru Brexit pentru a-și «recăpăta controlul», doar pentru a realiza că a uitat complet cum să conducă.

Criza de identitate britanică este ca și cum ai urmări un leu pensionat încercând să adopte o dietă vegană. Ei au schimbat încrederea imperială pe un training de sensibilitate al unui departament de Resurse Umane. Țara lui Churchill este acum guvernată de o birocrație extinsă de tip «stat-bonă» care este mai îngrozită de a ofensa pe cineva pe X decât de declinul real. Poliția britanică, odinioară invidia lumii, pare să cheltuiască acum mai multe resurse investigând «incidente de ură care nu sunt infracțiuni» și vopsind mașinile de patrulare în culorile curcubeului decât rezolvând spargerile. Este o națiune care se agață cu disperare de estetica tradiției – Familia Regală, pompa, ceaiul – în timp ce instituțiile sale au fost golite de o putrefacție progresistă care face ca un campus universitar din California să pară conservator. Ei vor aroganța secolului al XIX-lea, dar sunt paralizați de fragilitatea emoțională a secolului XXI.

Apoi este Franța, mătușa furioasă și fumătoare înrăită a Europei, care refuză să admită că este șomeră de decenii. Mahmureala Franței se manifestă ca o stare permanentă de insurecție deghizată în «angajament civic». Identitatea lor este împărțită între o elită iluzorie care încă crede că Parisul este capitala universului și o populație care își exprimă «joie de vivre» (bucuria de a trăi) arzând stații de autobuz în fiecare joi. Francezii suferă de un complex napoleonian fără un Napoleon; ei cer standardele de viață ale unui imperiu cuceritor în timp ce lucrează o săptămână de 35 de ore și se pensionează la o vârstă la care majoritatea americanilor abia își ating apogeul. Ei predică «valorile republicane» și un secularism agresiv, totuși statul a pierdut controlul asupra unor vaste porțiuni din propriile suburbii. Franța este, în esență, un muzeu frumos, în aer liber, unde curatorii sunt în grevă, paznicii se tem de vizitatori, iar conducerea este ocupată să dea lecții restului lumii despre «grandoare» în timp ce factura la electricitate rămâne neplătită.

În cele din urmă, o avem pe Germania, gigantul nevrotic care a decis că singura modalitate de a ispăși pentru istoria sa este să comită o sinucidere industrială cu încetinitorul. Mahmureala post-imperială a Germaniei este o boală autoimună morală: țara este atât de îngrozită de propria umbră încât a înlocuit mândria națională cu auto-flagelarea agresivă și cu reglementările de reciclare. Identitatea lor este construită pe ideea de a fi «Superputerea Morală», ceea ce se traduce practic prin închiderea centralelor lor nucleare perfect funcționale pentru a arde cărbune murdar, în timp ce le dau lecții vecinilor despre amprenta de carbon. Este o națiune de ingineri care au proiectat o societate care nu funcționează. Spiritul german, cândva definit de eficiență și disciplină, a degenerat într-o birocrație paralizată în care completarea formularului corect este mai importantă decât rezultatul. Sunt atât de disperați să evite să fie «amenințători», încât au devenit, în esență, un ONG mare, cu o armată care are mături în loc de puști, îngroziți că a arăta vreo tărie de caracter ar putea fi interpretat ca o recidivă.”

Ce aduce declinul accelerat al valorilor și instituțiilor europene?

Din punctul meu de vedere, avem de-a face cu infestarea cu „virusul sorosist” prin păduchelnița de ONG-uri care ajung să dicteze agenda publică europeană, în ciuda faptului că reprezintă o minoritate subțire (dar foarte vocală).

Cum se ajunge la „dresajul” ONG-urilor? Mânuind inteligent politica și strategia de acordare a granturilor. În esență, oamenii grupați sub umbrele oengistice nu vor decât să căpușeze un finanțator și să contribuie la reușita proiectului indicat, câtă vreme își iau salariile (uneori deloc mici, vezi cazul recent Oana Gheorghiu).

Dacă, de exemplu, vom avea o temă precum „stimularea incluziunii”, sunt convins că vor fi destule proiecte privind combaterea sărăciei, mamele singure, copiii instituționalizați etc. Numai că, în funcție de interesele și ideologiile finanțatorilor, proiectele câștigătoare pot fi preponderent din zona combaterii discriminării minorităților sexuale și rasiale.

Dacă Ionel, Georgel și Maricica au câte un proiect pentru încurajarea incluziunii, iar Georgel vrea să se ocupe de LGBTQ, Ionel de copii instituționalizați, iar Maricica de mamele singure, iar Georgel câștigă finanțare în primul an, în anul al doilea Ionel și Maricica privesc lung și înghit în sec când tot Georgel e câștigător, iar în anul trei vom avea trei proiecte în culoarea curcubeului, căci nici Ionel, nici Maricica nu vor să moară de foame.

Cu timpul, cum nimeni nu vrea să trăiască în disonanță cognitivă, cei trei oengiști chiar încep să creadă că sunt de partea bună a istoriei, că contribuie la eliminarea unor nedreptăți istorice și promovează valorile apartenenței și incluziunii. Nu e ușor să trăiești cu ideea că îți iei salariu nemeritat, dintr-un act de selecție falsificat, doar pentru că ești folositor la promovarea unor lozinci.

În România sunt zeci de mii de ONG-uri, cu sute de mii de salariați, și vă dați seama ce masă de manevră și factor de presiune are asigurat „sorosismul”. Dacă vor țipa sincronizat, nici nu mai contează că sunt minoritari: zarva făcută va fi imposibil de ignorat, mai ales de niște politicieni slabi, șantajabili și nu foarte bine mobilați intelectual.

Viitorul arată sumbru, mai ales că la orizont avem AI-ul. Dacă motoarele de căutare de pe internet ne-au determinat să renunțăm la documentarea pe cont propriu, enciclopediile de pe net să renunțăm la cultura generală făcută pe cont propriu (Google poate ierarhiza căutările în funcție de marketing, dar și de încărcătura ideologică ori… epidemiologică – vezi în pandemie, iar Wikipedia e o enciclopedie… „corectă politic”), parașutarea AI-ului, apt să răspundă instantaneu la orice întrebare, ne va desprinde de capacitatea de a raționa pe cont propriu, devenind tot mai vulnerabili la biasul pompat de LLM-uri în momentele critice.

Trăgând linie, modelul european și până de curând (anterior administrației Trump) cel nord-american presupune existența unor popoare lipsite de suveranitate reală, ghidate prin ideologie și instrumente IT să se rezume la consumerism, cu spirit critic atrofiat și gândirea liberă sancționată repede ca propagandă sau mostră de extremism.

Care ar fi scopul care transcende aceste orientări?

Cel mai probabil, un Guvern mondial. Globalizarea uniformizează leadershipul națiunilor, propaganda uniformizează diferențele culturale, exacerbarea drepturilor minorităților sexuale și rasiale în paralel cu combaterea principiilor culturii creștine distrug comunitățile centrate în jurul valorilor de familie. Oameni-zombi, focalizați pe consum compulsiv, incapabili de a mai raționa independent, dopați cu propagandă, lipsiți de atașament față de concepte „învechite” precum patrie, familie, religia creștină. Tocmai buni să fie cetățeni planetari, fără identitate națională, fără legături de familie puternice și fără preocupări care să depășească prea mult realitatea imediată. Mai lipsește doar venitul universal minim asigurat și avem, pe lângă morcovul ideologic, și bățul financiar.

Drum bun spre Brave New World 2.0 meșterită în state cu economii tot mai lipsite de resurse naturale și tot mai financiarizate. Ori, se știe bine cine sunt așii finanțelor mondiale care jonglează bine în economii financiarizate: aceeași minoritate a „aleșilor” care se dorea cocoțată și în vârful revoluției egalitariste începute în Rusia acum mai bine de 100 de ani, doar pentru a deveni rapid mai egali decât toți ceilalți.