Răzuiește primul strat al rusului și vei descoperi tătarul – proverb francez din 1814.

Asta este impresia lăsată civililor francezi când au venit pentru prima dată în contact cu armata rusă, după campania din Franța din 1814 împotriva lui Napoleon care a dus la înlăturarea acestuia și exilarea în insula Elba. Au participat atunci împotriva Franței armatele celei de a Șasea Coaliții, formată din Prusia, Austria, Rusia, Anglia, Bavaria, Olanda, Saxonia și Württenberg, Franța a fost parțial și temporar ocupată de armatele aliate. Ne dăm seama din acest proverb ce impresie a lăsat civililor francezi cei câteva zeci de mii de soldați ruși, o mică parte din armata aliată de aproximativ 350000 de soldați. Au trecut mai bine de două sute de ani de atunci, francezii nu au mai avut ocazia să vadă ce înseamnă ocupația rusă, dar impresia a rămas. Ce pot spune germanii în 1945, sau cei din estul Europei, pentru care ocupația rusească (apoi sovietică) a rămas ca o permanentă amenințare, de prea multe ori pusă în practică? Ce să spunem noi, românii, care în decursul a trei sute de ani, de când rușii au ajuns la granițele noastre, am avut de-a face cu 12 invazii rusești? Iar mărturiile despre atrocitățile celor care se autonumeau eliberatori abundă nu numai în documente, ci și în amintirile bunicilor noștri ce au prins anii 1944-1945.

Astăzi, întreaga lume civilizată asistă siderată la atrocitățile comise de armata rusă la adresa civililor, la crimele de război, la bombardamentele nediscriminatorii asupra orașelor și zonelor rezidențiale, la țintirea directă a civililor ce încearcă să fugă din zonele de război și se miră, de unde atâta ură și cruzime? Au uitat sau s-au uitat în altă parte când aceiași ruși făceau același lucru nivelând cu artileria Groznâi în 2000 sau Alep în 2015.

Spunem că Putin este un criminal fără scrupule, dar acest criminal fără scrupule era foarte frecventabil în ultimii 20 de ani, până la 24 februarie 2022. Dar nu despre Putin vreau să vorbesc acum, ci despre rusul de rând, atât militar cât și civil, urmașul mujicului căruia nu îi păsa de nimic altceva, decât să aibă sticla de votcă și conștiința că Rusia este o mare putere. Nu conta că nu avea ce să mănânce, că era exploatat la sânge, nu conta. Dacă avea sticla de votcă și era convins că Rusia este o mare putere, orice conducere făcea ce dorea cu el, fie țari, lideri comuniști sau președinți. Și orice mujic era bucuros să lupte și să își dea viața ca Rusia să fie o mare putere, chiar dacă el nu beneficia cu absolut nimic, tot strivit de exploatare și muritor de foame rămânea. De aceea apare de fiecare dată mirarea rusului de rând când campaniile de cucerire îl ducea ceva mai la vest, era siderat că alți oameni de rând trăiau mai bine ca el în țările pe care le invada, vedem ce spun soldații ruși în convorbirile telefonice cu cei de acasă. Și atunci se punea pe jafuri și violuri, dar în mintea aburită de votcă nu își punea niciodată întrebarea de ce alții o duc mai bine ca și el.

Dar nu Putin îndreaptă tunurile spre blocurile ucrainene, nu Putin trage rafale de armă automată asupra civililor ce fug fără apărare, nu Putin jefuiește și violează civilii ucraineni, ci rusul de rând, soldatul rus. Așa că ideea vehiculată conform căreia Putin este principalul vinovat de ce se întâmplă astăzi în Ucraina nu stă în picioare. La fel de vinovați sunt și soldații ruși din Ucraina, la fel de vinovați sunt civilii ruși din Rusia care susțin și aprobă acțiunile criminale, și îl susțin pe Putin în proporție de peste 80%.

Dar rămâne întrebarea, de unde atâta cruzime și poftă de omor? Această întrebare și-au pus-o și istoricii noștri interbelici. Unul dintre ei, istoricul Alexandru Boldur (din păcate uitat astăzi), pe care evenimentele din 1917 l-au prins chiar la Sankt Petersburg, fiind martor direct al revoluției rusești, vine cu o ipoteză interesantă. El spune că în timpul dominației tătare asupra cnezatelor rusești (care a durat 300 de ani) s-a produs un melanj între ruși și tătari, nu numai la nivelul claselor conducătoare (mama lui Ivan cel Groaznic era tătăroaică, de aici o explicație pentru cruzimea lui ieșită din comun) ci și în rândul populației. Alexandru Boldur pune și o întrebare asupra unui lider al rușilor contemporan cu el. Spune să ne uităm la figura lui Lenin, nu are trăsăturile caracteristice ale unui tătar? Și ne mai mirăm că francezii au sintetizat asta într-o singură propoziție în 1814?

Mai vreau să aduc în discuție un aspect esențial. Un scriitor rus contemporan (Mihail Siskin) spunea acum câteva zile că Rusia are nevoie de o înfrângere totală și zdrobitoare, la fel ca și Germania pentru a putea renaște.

Eu zic că nu este suficient. Nu este suficientă o înfrângere a Rusiei pentru ca poporul rus să scape de meteahna imperială cuceritoare, cu care este hrănit zi de zi pe canalele de propagandă oficiale (altele nu sunt). O simplă înfrângere în Ucraina nu este destul pentru ca rusul de rând să se schimbe, să nu mai aibă visuri imperiale și să nu mai sară imediat în barca primului politician care să îi promită refacerea imperiului rus sau sovietic, deși el, ca rus de rând, nu va beneficia cu nimic din asta. Dar așa este structura rusului, o va face din nou, cu prima ocazie.

URSS a pierdut Războiul Rece și s-a dezintegrat. După trei decenii, rușii revin și încearcă să recreeze imperiul, fiindcă ei consideră că dizolvarea URSS a fost o trădare, o catastrofă geopolitică, cea mai mare a secolului XX (Vladimir Putin). Nu este ceva nou, și Germania a considerat că înfrângerea din 1918 a fost o trădare și de aceea Germanii s-au încolonat în spatele celui care le-a promis refacerea imperială și douăzeci de ani mai târziu au declanșat un război și mai distrugător numai pentru asta. Dar după 1945 Germania nu a mai încercat așa ceva, la fel cum nu a mai încercat așa ceva nici Japonia după 1945, deși militarismul german și cel japonez și-au dominat societățile timp de decenii, încă din secolul XIX.

Care este diferența dintre Germania din 1918 și cea din 1945? De ce Rusia nu se va schimba dacă va fi înfrântă în Ucraina, ci doar va lua un respiro, poate de ani sau decenii, apoi va încerca din nou, poate cu mai mult succes, la fel ca și Germania după înfrângerea din 1918? Cu ce se aseamănă înfrângerea Germaniei din 1918 cu cea a URSS din 1991?

O diferență care pare mică, dar este mare și esențială. Ocupația militară. În 1918 Antanta nu a ocupat Germania. Germanul de rând nu a văzut efectele înfrângerii, consecințele ei, nu a văzut nici un militar al Antantei pe străzile principalelor orașe germane. Nu au înțeles că au fost înfrânți, nu au conștientizat asta. Așa că s-au raliat primului politician charismatic care le-a spus că au fost trădați, nu înfrânți. Și a urmat ww2. În 1945, atât Germania, cât și Japonia, au fost ocupate militar. Germanii au putut vedea trupele aliate defilând pe străzile orașelor, patrule militare la fiecare colț de stradă, autoritățile locale și naționale sub controlul învingătorilor, plus judecarea liderilor germani și japonezi care i-au condus cu puțin timp înainte. Mai mult, prizonierilor germani li s-au proiectat filmări din lagărele de concentrare naziste, să vadă și să știe ce au făcut germanii, să iasă de sub propaganda inoculată timp de ani de zile.

La fel, Ungaria bolșevică nu a înțeles că a pierdut în urma ofensivei române din aprilie 1919 când trupele lor au fost aruncate peste Tisa, ci doar în august 1919, când trupele române defilau în Budapesta, iar vestul Ungariei până la capitala lor era sub ocupație militară românească.

Ori, în 1991 rușii au aflat că au pierdut Războiul Rece și URSS s-a dezintegrat, că țările din Pactul de la Varșovia au plecat din frăția condusă de sovietici, apoi s-au integrat în NATO. Rusul de rând nu a înțeles nici în ziua de astăzi cum s-a putut întâmpla asta, au fost învinși, au pierdut, dar nu au văzut nici un militar occidental care să îi ocupe. Au perceput-o ca o trădare, și l-au urmat pe primul lider charismatic care le-a promis că va remedia asta, că Rusia sub conducerea lui va redeveni la statutul de mare putere și că va remedia problema imperiului pierdut. Și a început în Cecenia, Georgia, Crimeea, Ucraina. Iar rusul de rând aplaudă și susține, în ideea fundamentală transmisă de generații, sticla de votcă și conștiința că Rusia este o mare putere. La fel cum germanii îl aplaudau pe Hitler în anii 30.

A fost nevoie de 30 de ani ca Rusia să își arate adevărata față după înfrângerea din 1991. Germania a avut nevoie de 20 de ani după înfrângerea din 1918. Dacă rușii vor fi înfrânți în Ucraina, în cât timp vor reveni agresiv, mai bine pregătiți, pentru a-și reface imperiul și prestigiul Rusiei de mare putere.

Fiindcă aici nu sunt de acord cu Mihail Siskin, Rusia nu are nevoie numai de o înfrângere totală și catastrofală pentru a scăpa de obsesia imperială inoculată adânc în mintea și sufletul rusului de rând, ci și de o ocupație militară măcar până la Urali, care să înglobeze și marile orașe cum ar fi Moscova și Sankt Petersburg. Ori, asta nu se poate întâmpla. Decât dacă Rusia face greșeala de a provoca militar și a implica în război NATO