E vineri, o zi de vineri obișnuită, iar la Urgențe este puhoi de lume bolnavă.
Pe un pat zace cu fața în sus o femeie slabă și palidă, cu o pungă din plastic la picioare, pungă în care are câteva schimburi.
Asistenta o întreabă dacă a mâncat ceva acasă, iar femeia abia găsește forță să clatine din cap că nu.
- O să-ti punem o sondă naso-gastrică, o informează asistenta și trage perdeaua, ca restul pacienților să nu asiste la procedeu.
Între timp, de partea cealaltă a perdelei, sosește mâncarea, comandată probabil la o firmă de catering, pentru unul dintre cei câțiva medici care stau așezați la o masă lungă și semnează hârtii.
De o oră de cât aștept aici, unul nu s-a ridicat de la masă.
Sunt medici de medicină de Urgență.
Se respectă, ei pun ștampile și supraveghează ca argații pe moșie munca asistenților.
Aceștia fac toată treaba: primesc pacienții, pun întrebări, realizeaza mici proceduri și intervenții.
- Să vă încălzesc mâncarea, doamna doctor, întreabă cu castroanele în brațe, o altă asistentă, fără sa-i pese de lumea din jur, fără să-i pese că în spatele ei o femeie flămândă și suferindă este hrănită artificial, printr-o sondă nazo-gastrică.
Nimic nu tulbură această uzină defectă.
Un medic ortoped râde în hohote, în timp ce îi spune unei paciente că are dublă fractură de bazin și necesită operație.
- Și, ia spuneti doamnă, ați căzut de pe bicicletă?
Mergeați pe drum public? Trebuie să chemăm Poliția, să vă dea amendă, începe el să râdă și mai vârtos, încântat de parcă ar fi făcut o glumă bună.
Privesc în ochii bătrânului aflat lângă mine într-un scaun cu rotile.
Tocmai i s-a făcut radiografie și a fost anunțat în gura mare, să știe tot salonul, ca i se va amputa un picior.
E pacea în privirea lui, mă simt ca într-o biserică, în noaptea de Înviere.
Aș vrea să rămân în lumină, să nu mă mai întorc la vaietele de durere din jur, la indiferență, la sânge și mizerie, la ziua de azi, o zi de vineri obișnuită.

În apropiere de spital cineva construiește o vilă cu uși și ferestre monumentale.
S-a chinuit proprietarul sa le găsească pe cele mai mari și frumoase.
Trupul merită adăpost de lux.
Dar oare unde locuiește sufletul?
Are și el cazare de lux sau stă într-un cotlon, înspăimântat și tremurând, așteptând adăpost cu uși și ferestre solide?

E o zi de vineri, o vineri obișnuită.
Am primit pe WhatsApp un filmuleț. Îl deschid.
Un profesor pune un borcan pe catedră și îl umple cu câteva mingiuțe de golf.
Apoi întreabă studenții.
- Cum e borcanul?
- Plin.
Scoate și câteva pietricele și le adaugă în borcan, iar pietricelele își croiesc drum printre spațiile ramase libere.
Întreabă iar studenții.
- Cum e borcanul?
- Plin.
Toarnă și o mână de nisip deasupra.
- Dar acum, borcanul cum e?
- Plin, răspund studenții în cor, privindu-și profesorul nedumeriți.
Acesta zâmbește și le explică.
- Borcanul este viata noastră.
Mingiile sunt ceea ce este mai important în viață: Dumnezeu, familia, sănătatea, prietenii. Apoi, urmează pietricelele, adică lucrurile mai puțin importante, cum ar fi mașina, casa, locul de muncă, iar nisipul reprezintă mărunțisurile.
Dacă aș fi umplut borcanul mai întâi cu nisip, nu ar mai fi avut loc mingiile, adică ceea ce contează cu adevărat.
Dar câți dintre noi nu ne umplem viețile cu balast, iar intr-o zi constatăm cu durere că nu mai este nici loc și nici timp pentru lucrurile importante?

Este o zi de vineri, o vineri obișnuită în care imi vin în minte cuvintele părintelui Cleopa:
- Fraților, să treceți prin viată cu moartea in stânga, iar Iisus Hristos în dreapta. Și nu o să greșiți.

Este o zi de vineri, o vineri obișnuită, în care, în timp ce îmi aștept rândul la Urgențe, Hristos stă lângă mine în dreapta, iar moartea în stânga și mi-e milă de femeia flămândă și suferindă de dincolo de perdea și de toți bolnavii, dar nu pot face nimic pentru ei.
Cât ajutor le-aș fi putut da, când nu eram și eu unul dintre ei!
L-aș alina pe bătrânul care va rămâne fără picior, aș vrea să-l ajut, să mut munții din loc, dar acum îl privesc neputincioasă.
Mă gândesc la nisipul și pietrișul din "borcanul" meu.
Iar casă pentru suflet n-am.
Este o zi de vineri, o zi obișnuită, în care după ce voi scăpa de aici, merg sa caut cărămizi, uși și ferestre, să-i fac sufletului adăpost.

Cristina Elena Răducanu