De câteva zile, de când Senatul a adoptat proiectul privind transparentizarea ONG-urilor, proiect depus de AUR și PSD, internetul este inundat de crize existențiale, postări dramatice și „durere democratică” venită din partea băieților și fetelor din ONG-uri.

Brusc, oameni care ani de zile au cerut transparență totală pentru stat, firme, partide și cetățeni au descoperit că transparența este „periculoasă” când reflectorul se aprinde peste propriile conturi.

Hai să o luăm pe rând.

Dacă ești fondator de ONG și totul este curat, legal și caritabil, de ce te-ar deranja să fie publice donațiile și finanțările? De ce te-ar speria controalele fiscale? De ce ar fi o problemă să se știe cine finanțează ONG-ul și unde pleacă banii?

Dacă o companie sponsorizează un ONG din motive legitime și perfect legale, de ce ar fi o tragedie ca publicul să afle asta? Doar dacă nu cumva scopul real nu este caritatea, ci circuitul banilor (spălarea banilor). 

În România, firmele private sunt călcate ani întregi de controale ANAF. Patroni ridicați cu mascații. Dosare. Sechestru. Controale fiscale pe ultimii 5 ani. Luni întregi de verificări fiscale. Ați văzut vreodată același tratament într-un ONG?

Ați văzut vreodată DIICOT-ul intrând peste marii „activiști civici”? Ați văzut vreodată fondatori de ONG plimbați prin fața camerelor pentru suspiciuni fiscale?

Nu. Niciodată! De ce? 

Ce coincidență extraordinară în România. Toți marii "optimizatori fiscali”, toți penalii s-au refugiat strategic în SRL-uri… iar toți îngerii, apostolii transparenței și salvatorii omenirii au descoperit brusc chemarea divină pentru ONG-uri? 

Și atunci întrebarea este simplă: de ce există două Românii fiscale?

Una pentru SRL-uri, unde statul vine cu lupa și bocancul, și alta pentru ONG-uri, unde sute de milioane de euro, trimestrial, circulă în liniște, fără întrebări, fără controale fiscale și fără transparență reală.

De ani de zile, multinaționale își redirecționează părți importante din bani către aceleași două-trei ONG-uri „de casă”. Nu către sute. Nu către mii de cauze umanitare. Ci mereu către aceleași structuri. V-ați întrebat vreodată de ce?

Poate pentru că în România ONG-ul a devenit, pentru unii, paradis fiscal cu etichetă morală. 

Locul perfect unde:

* se spală imagine,

* se mută influență,

* se plătesc relații,

* se justifică cheltuieli,

* se plimbă bani elegant prin ordin de plată, nu prin plic.

Și da, hai să spunem și partea pe care nu aveți curajul să o spuneți public.

În ultimii ani, de când funcționarii statului, politicienii au început să se teamă de șpaga clasică, au apărut ONG-urile „prietene”. Nu mai duci plicul. Ți se spune elegant unde să faci sponsorizarea, în ce ONG. Restul „știe sistemul”. 

Iar acum, când cineva spune: „Bun, aprindem lumina și verificăm tot”, începe isteria colectivă. „Ni se încalcă intimitatea prin acest proiect de lege”.  Care intimitate? Intimitatea este acasă, în viața personală. Nu într-o organizație care rulează milioane de euro, influențează politici publice, primește bani din exterior și cere permanent lecții de morală societății. 

Dacă totul este atât de curat, atât de nobil și atât de filantropic… dacă finanțările ONG-urilor sunt doar gesturi caritabile făcute din iubire pentru omenire, iar banii circulă exclusiv pentru binele public și nicidecum pentru influență, interese, sau spălări elegante de imagine și fonduri… atunci chiar apare o întrebare mică, dulce și absolut inocentă: de ce vă sperie atât de tare transparentizarea finanțării ONG-urilor? Care este problema? Că transparența, teoretic, ar trebui să deranjeze doar pe cei care au ceva de ascuns… nu? Sau?