Criza sănătății publice este nu numai o criză de implementare a principiilor, dar și una privind alocarea resurselor.

Principiile valabile în sănătate sunt prevenirea, precauția și protecția colectivității.

Prevenirea se obține atunci când riscurile sunt bine definite și pot fi reduse sau eliminate prin metode dovedite a fi eficiente și durabile. Sănătatea publică se implică în mod tradițional în prevenirea primară, care vizează evitarea bolilor. Prevenirea devine secundară și terțiară, atunci când se ia în calcul diagnosticul și terapia. Medicalizarea prevenirii duce la explorări periodice și ample de diagnostic în căutarea unor trăsături predispozante ale tulburărilor incipiente, recurgând adesea la medicația profilactică de rutină a celor sănătoși. Diagnosticul rafinat și biologia moleculară pot merge până la a face ca latența și predispozițiile să relativeze ideea de boală. În același timp, limitele a ceea ce înseamnă sănătate sunt extinse prin dezvoltarea unor intervenții selective și îmbunătățite într-o căutare de excelență și performanță dincolo de normalitate. Unii autori sugerează că alături de prevenirea efectelor iatrogene, reabilitarea și restabilirea funcției ar trebui să fie scopul prevenirii cuaternare (Starfield și colab., 2008). Cu alte cuvinte, acțiunile preventive sunt menite să evite riscurile și amenințările la adresa sănătății populațiilor. Astfel de acțiuni trebuie să fie eficiente, să evite interferențele nejustificate și inutile cu viața privată a cetățenilor. Aspectele etice impun ca acțiunile preventive să fie disponibile fără discriminare pentru toți cei care au nevoie de ele.

Precauția este o regulă în luarea deciziilor, și anume: atunci când nu există certitudini științifice cu privire la consecințele potențiale ale situațiilor și proceselor riscante (Kriebel & Tickner, 2001). Esența „principiului precauției” este că o acțiune nu ar trebui  desfășurată atunci când există incertitudine științifică cu privire la impactul său potențial” (Goldstein, 2001). Politicenii, industriașii și unii oameni de știință au respins o astfel de abordare, deoarece, spun ei, ar inhiba progresul științific și ar descuraja inovațiile tehnice (Harris, 2007). Precauția înseamnă astăzi negocierea riscurilor și beneficiilor între susținătorii unei activități (care este suspectată de a fi dăunătoare) și societatea civilă (care solicită măsuri de reglementare menite să evite posibilele efecte negative). Precauția s-a dovedit a fi însă un instrument slab, incapabil să reducă introducerea culturilor și alimentelor modificate genetic, a practicilor care poluează mediul și epuizează resursele naturale sau a punerii pe piață a unor vaccinuri realizate prin tehnici de biologie moleculară insuficient analizate.

Pentru a aplica principiul precauției cu o forță suficientă pentru a se opune unor interese particulare și a unei influențe subtile sunt necesare mecanisme de control capabile să colecteze și să evalueze date, să avanseze un proces decizional bazat pe toate informațiile disponibile în cele din urmă și să recunoască problemele sociale majore implicate (Callon, Lascoumes & Barthe, 2001). Măsurile de precauție excesive pot înăbuși progresul, la fel cum respingerea pripită a măsurilor de precauție poate precipita dezastrul.

Protecția cetățenilor. Există un acord unanim (chiar și cele mai minimaliste state) că trebuie să păstreze o politică solidă de protecție a cetățenii săi și a teritoriului național (Hobbes, 1978; Nozick, 1974). Statul este responsabil de apărarea populației împotriva amenințărilor masive – epidemii, lipsa bunurilor esențiale, poluarea, dezastrele de mediu. Protecția este necesară mai ales pentru cei care nu pot obține bunurile de bază necesare pentru a supraviețui și a-și dezvolta capacitățile. Cei care dețin puterea au obligația morală de a-i proteja pe cei slabi, săraci, deteriorați și vulnerabili, în măsura în care nu se pot descurca singuri (O’Neill, 1998). Istoria arată însă că sănătatea publică nu a reușit adesea să transforme acest limbaj al drepturilor în realitate. În sănătatea publică, protecția socială a fost frecvent înțeleasă numai ca un mod de acoperire a nevoilor de asistență medicală, care ar trebui să fie furnizate insolvabililor, marginalizați și altfel incapabili să acceseze bunuri și servicii esențiale când, de fapt, și populațiile trebuie protejate prin reducerea efectelor negative ale factorilor determinanți sociali și economici care cauzează inechități și divizează societatea în săraci / bogați.

Alocarea de resurse. Există o dilemă în acest domeniu: alocarea resurselor pentru eforturile de sănătate publică sau pentru terapia medicală. Dilemă, care cu excepții rare, a fost rezolvată în mod constant în favoarea îngrijirii medicale. De exemplu, în 2016, deși toate țările clamau importanța prevenției, la nivelul Uniunii Europene pentru astfel de activități s-au alocat în medie 2% din bugetul sănătății (în România 1%). Multe națiuni permit sănătății publice insuficient finanțate să coexiste cu servicii medicale costisitoare și sofisticate. Se postulează că beneficiarii îngrijirilor medicale pot fi identificați, în timp ce intervențiile publice sunt statistice și neidentificabile. Se afirma că intervențiile curative prezintă beneficii imediate sau pe termen scurt, în timp ce măsurile publice de prevenire sunt eficiente, dacă este cazul, în viitorul îndepărtat. În ciuda numeroaselor sale critici, această abordare este susținută de faptul că un număr mare de ființe au o nevoie de servicii medicale, care nu pot fi ocolite în favoarea viitorului nedeterminat.

Schimbările majore în structura socială și distribuția resurselor sunt provocări formidabile, în funcție de puterea și vointa guvernamentală de a căuta dreptate socială și echitate în domeniul sănătății.

Dreptatea socială, echitatea (națională și internațională) în materie de sănătate includ recunoașterea și îndeplinirea obligațiilor față de toți cetățenii. Aceasta deoarece sunt binecunoscuți determinanții socioeconomici ai nedreptății și inechităților în sănătate. Responsabilități, care decurg nu numai din procesele politice istorice, ci și din prezente strategii economice precum concentrarea puterii financiare, practicile monopoliste ale companiilor farmaceutice și ale producătorilor de alimente transgenice politici importante în poluarea și exploatarea resurselor naturale. Impactul acestor determinanți și a politicilor macroeconomice s-a dovedit a avea o influență nefastă asupra stării de sănătate a populației, creând inegalități, care merg mână în mână cu disparitățile sociale și economice în creștere. Bogăția și sănătatea se dezvoltă împreună, la fel și bolile și sărăcia. Deși rămâne controversat, dacă sănătatea precară este o cauză majoră a sărăciei sau, dimpotrivă, lipsa bunurilor esențiale duce la îngrijirea medicală și la prevenirea precară a bolilor, este evident că apare un cerc vicios între sărăcie, boli endemice, lipsa resurselor pentru programe de îngrijire medicală și sănătate publică. OMS susține că „inegalitățile în materie de sănătate se consideră inechități atunci când sunt evitabile, inutile și neloiale”. O astfel de declarație nu a fost însă însoțită de strategii eficiente pentru reducerea inechităților și îmbunătățirea nivelurilor de asistență medicală și sănătate publică. Dimpotrivă: a introdus conceptul de raționalizare. Pe baza acestui concept, instituțiile internaționale (FMI, Banca Mondială) au condiționat acordarea ajutoarelor de reducerea numărului de paturi în spitalele publice, de privatizarea în sănătate, de externalizarea unor servicii și de transferul unor activități în ambulatoriu și medicină de familie fără să se intereseze dacă ultimile două pot face față acestor sarcini și fără un sprijin financiar consistent pentru a fi capabile să răspundă la noile provocari. În medicina primară, (medicina de familie ), în țările dezvoltate, a existat în ultimii 20 de ani, un fenomen de „deșertificare” a regiunilor rurale (lipsa medicilor de familie). Această lipsă a fost acoperita prin „importul de medici” fără nicio compesație. Instruiți într-o țară mai săracă, asistenții medicali și medicii au fost tentați să ocupe locuri de muncă în țările dezvoltate, bine plătite, lăsând populația de acasă fără personal și incapabilă să primeasca servicii medicale de bază (Dwyer, 2007; Daniels, 2008; Astarastoae et all, 2010, 2014).

Pandemia COVID-19 a evidențiat eșecul acestei politici de raționalizare, deoarece, din cauza reducerii numărului de pături de spitale, statele s-au trezit în imposibilitatea de a trata toate cazurile grave.

În concluzie, criza sănătății publice este evidentă și este accentuată de abandonarea principiilor bioetice și încercarea de a fundamenta o etică colectivistă și pragmatică lipsită de umanism.

P.S.: Circulă în mediul virtual tot felul de materiale care îmi sunt atribuite. Atrag atenția că sunt falsuri. Materialele, care îmi aparțin, sunt doar cele publicate în reviste științifice, pe blog, aici, pe facebook sau cuprinse în interviuri. Pentru ultima oară precizez: sunt pro-vaccinare, dar împotriva vaccinării obligatorie. Pro-vaccinare pentru boli grave (poliomelita, difterie etc) și cu vaccinuri care au trecut prin toate cele 3 faze de testare. Susțin autonomia persoanei, consimțământul și informarea corectă a acesteia. Mă opun discriminării și stigmatizării pe bază de vaccin.