ActiveNews are deosebita onoare și bucurie să publice în premieră online exclusivă, după 26 de ani, extraordinarul documentar inedit al mai marelui nostru înaintaș, Cornel Constantin Ciomâzgă, despre cum a fost descoperit Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu - filmul prin care oamenii au aflat de sfintele moaște întregi făcătoare de minuni ale sfântului închisorilor bolșevice care a fost camarad de temniță cu Părintele Arhimandrit Justin Pârvu - Mărturisitorul și alți mucenici și martiri pentru credință ai neamului nostru. Mulțumim pentru această deosebită onoare de a prezenta filmul documentar SEMNE pe site-ul ActiveNews (VIDEO mai sus) la trei zile de la praznicul său, în aceeași zi cu aniversarea a 75 de ani a celui care a împlinit trecerea sfinților închisorilor în sinaxare, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, și aducem slavă lui Dumnezeu pentru toate! Iată mărturia autorului:

Motto:

„Nu noi ne alegem mărturisirea, ci Dumnezeu alege vremea în care ea trebuie rostită.”

Există întâmplări despre care nu vorbești niciodată pentru că îți sunt prea dragi. Nu pentru că le’ai uitat, ci pentru că te temi ca nu cumva, rostindu’le prea des, să le rănești curăția.
Așa s’a întâmplat și cu una dintre cele mai importante experiențe ale vieții mele.

Am tăcut mai mult de un sfert de secol

Nu pentru că n’aș fi avut ce spune.
Ci pentru că am simțit că nu era despre mine.
Astăzi însă, la insistențele multor oameni care îmi cer de ani de zile să aștern pe hârtie ceea ce am văzut, ceea ce am descoperit, ceea ce am aflat și ceea ce am trăit atunci, cred că a venit vremea ca această istorie să fie spusă.
Nu pentru a’mi revendica vreun merit.
Ci pentru ca adevărul să rămână întreg.

În anul de grație 2000 am realizat, pentru Televiziunea Română, documentarul „SEMNE”, un film de aproximativ douăzeci și cinci de minute dedicat unui preot despre care nimeni din spațiul public nu vorbea atunci.
Părintele Ilie Lăcătușu.
Ajunsesem să aflu că în cimitirul Adormirea Maicii Domnului din Giulești se afla trupul unui preot adormit în Domnul, rămas neputrezit.
Nu m’am mulțumit cu zvonuri.
Nu m’au interesat senzaționalul și legenda, deși erau multe tentații…
Am pornit să verific.
Și astfel a început una dintre cele mai ample documentări jurnalistice pe care le’am făcut vreodată.
Am mers în satul copilăriei sale.
Am cercetat anii studiilor. Arhive, documente despre care nici familia nu știa și n’a aflat niciodată.
Am căutat parohiile în care a slujit.
Am ajuns până la Periprava, locul unde a cunoscut infernul temnițelor comuniste.
Am stat de vorbă cu fiica sa, Sabina.
Cu fratele său din Galicea.
Cu foști colegi de detenție.
Dar și cu doi dintre foștii gardieni.
Am adunat multe mărturii, documente, fotografii și am încercat să recompun, cu răbdare și cu teamă de Dumnezeu, viața unui om despre care aveam convingerea că nu poate rămâne ascuns.

Filmul a fost difuzat de Televiziunea Română de câteva ori la cererea telespectatorilor.
A avut o audiență neașteptat de mare.
În presa vremii au apărut numeroase articole.
Am fost căutat de colegi jurnaliști, de arhierei, de preoți, de monahi și de foarte mulți oameni care voiau să afle mai mult.
Îmi amintesc și astăzi discuțiile lungi purtate cu Părintele Constantin Galeriu, care îmi era atunci și duhovnic (prezent în documentar - n.n.).
Îmi amintesc de asemenea emoția cu care Părintele Justin Pârvu mi’a vorbit despre filmul pe care îl văzuse și despre dorința sa ca, imediat după difuzarea lui, chipul Părintelui Ilie să fie zugrăvit pe unul dintre pereții exteriori ai Mănăstirii Petru Vodă.

Au urmat pelerinajele.

Din ce în ce mai multe.
Din ce în ce mai impresionante.
Și, odată cu ele, inevitabil, au apărut și interesele omenești. Mai ales cele financiare.
Atunci am luat o hotărâre.
Poate cea mai grea.
M’am retras. Total.
Am refuzat interviuri.
Am refuzat declarații.
Am refuzat să mă transform într’un personaj al unei istorii care nu îmi aparținea.
Pentru că, în fond, nu eu descoperisem un sfânt.
Dumnezeu îl descoperise lumii.
Eu fusesem doar instrumentul prin care această veste trebuia să ajungă la oameni.
Și am simțit că tocmai de aceea trebuia să dispar din cadru. Ceea ce se petrecea nu mai era în consonanță și rezonanță cu ceea ce’mi arătase mie Dumnezeu.

Și au trecut, au trecut anii, iar eu am tăcut.

Mulți dintre cei care cunosc astăzi istoria Sfântului Ilie Lăcătușu nu știu nimic despre începuturile acestei istorii.
Nu au de unde. Cei care au gestionat și gospodăresc și astăzi acest capitol or fi uitat și ei.

Nici eu nu am simțit vreodată nevoia să le povestesc. 
Nu există nicio noblețe în a’ți revendica întâietatea atunci când Dumnezeu este adevăratul autor al unei lucrări.
Există însă o datorie față de adevărul istoric.
Iar adevărul trebuie așezat întotdeauna la locul lui.
Nu pentru vreo slavă. 
Ci pentru memorie.

Astăzi, la trei zile după prăznuirea Sfântului Ilie Lăcătușu, scriu, iată aceste rânduri cu aceeași sfială cu care am pornit atunci pe urmele lui.
Și o fac pentru că o editură mare m’a îndemnat să deschid arhivele acelei documentări.

În ele se află sute de pagini de note, de mărturii, dr fotografii, multe inedite și întâmplări, multe întâmplări povestite de anumite persoane speciale, care nu au fost niciodată publicate, istorisite.
Unele sunt cu adevărat impresionante.
Altele sunt tulburătoare.
Iar câteva sunt de’a dreptul greu de imaginat.

A venit timpul ca toate acestea să devină o carte.

Nu pentru a spune povestea mea.
Ci pentru a spune, cât mai deplin, povestea unui om pe care Dumnezeu l’a ridicat dintre cei drepți și pe care lumea avea nevoie să îl cunoască.
Iar dacă peste ani cineva mă va întreba ce loc am avut în această istorie, răspunsul meu va rămâne același:
Nu cred că am fost eu descoperitorul unui sfânt!
Eu am avut doar marea și nemeritata binecuvântare de a fi, pentru o clipă, glasul prin care Dumnezeu a ales să spună lumii că unul dintre ai Săi încă mai luminează printre noi.
Căci dacă Dumnezeu îți îngăduie cândva să fii martorul unei lucrări a Lui, să nu te grăbești nici să te așezi în fața ei, nici să vorbești despre ea. 
Așteaptă. Pentru că există adevăruri care nu se coc în larma clipei, ci în tăcerea anilor. Iar când Dumnezeu hotărăște că le’a venit vremea, ele nu mai aparțin celui care le’a descoperit, ci tuturor celor care au nevoie de ele.
Așa.

Cornel
Constantin 
CIOMÂZGĂ