Alex Mihai Stoenescu: „România a fost pusă de la început, prin mesaje clare venite de la Berlin și Viena, în situația de a se înțelege cu Rusia în vederea unei contribuții antiotomane a cărei dimensiune urma să fie stabilită prin negocieri. Ruptă financiar de Franța și legată politic de Germania, România trebuia să joace o singură carte. Numai că această unică variantă oferită de Marile Puteri - Germania, Austria și Rusia - conținea și obligația de a renunța la Basarabia.

Lascăr Catargiu ezita și lansa mesaje insistente pentru recunoașterea statutului de neutralitate a României, pe ideea că o victorie a Rusiei va aduce și ocazia independenței, obținută la masa verde. Chiar Eminescu a sancționat aceasta eroare: „Independenta căpătată de guvernul conservator pe cale pacinică prin înțelegere diplomatică cu puterile apusene ar fi însemnat moartea țării”.¹

Poziția fără ieșire a guvernării conservatoare a fost identificată precis și de Titu Maiorescu: „Armata condusă de domnitorul Carol ar fi fost tot așa de biruitoare sub ministerul Catargiu, ca și sub ministerul Brătianu. Dar dacă și cu un guvern conservator se putea lua Plevna, numai cu un guvern liberal se putea pierde Basarabia fără o adîncă zdruncinare înăuntrul țării”.²

Iritat de rezistența la presiune a primului-ministru Lascăr Catargiu, Bismarck contactează pe liderii liberali și începe o campanie insidioasă de promovare a numelor lui Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti în jocul politicii externe germane în Balcani. Condiția prealabilă era rezolvarea în favoarea acționarilor germani a problemei contractului Strousberg. Secvențele preluării puterii legislative și executive de către liberali sînt cel mai bine ilustrate de memoriile regelui Carol I:

„30 martie/11 aprilie. Din cauza rezultatului nefavorabil al alegerilor, L. Catargiu înaintează demisia întregului Cabinet. Principele o primește cu mare regret. [...]

1/13 aprilie. Principele primește pe Ion Brătianu care, împreună cu C.A. Rosetti, reprezintă sufletul coaliției. [...]

7/19 aprilie. Presa atacă cu violență noul minister (guvernul I. Em. Florescu, n.a.), numindu-l Cabinetul generalilor și susținînd că principele a voit prin aceasta să intimideze opoziția, care însă va lupta cu mai multă înverșunare. [...]

26 aprilie/8 mai. Generalul Florescu informează Senatul că el și-a dat demisia și că principele a primit-o. Senatul ascultă în tăcere această declarație. [...] Generalul Florescu contrasemnează, numai cu resignațiune, decretul prin care se numește (Manolache Costache) Epureanu președintele Consiliului de Miniștri. [...]

1/13 mai. Lăcustele apar în țară, superstiția populară deduce din aceasta un pronostic rău, pentru un război apropiat. [...]

3/15 mai. Se citește decretul pentru dizolvarea Camerei, și Senatul este prorogat. Se decretează imediat noi alegeri. [...]

3/15 iunie, începutul alegerilor pentru Camera în toată România. C.A. Rosetti le conduce în sensul Partidului Liberal. Partidul Conservator, care d'abia s-a retras de la guvern, are puțină perspectivă de a cîștiga măcar o duzină de mandate. [...]

27 iunie/9 iulie. C.A. Rosetti a fost ales președinte al Camerei; o probă pentru culoarea radicală a majorității din Cameră. Epureanu simte că pierde influența și că nu va mai putea păstra mult timp postul său de președinte de Consiliu. [...]

23 iulie/4 august. Primul ministru Epureanu prezintă demisia întregului cabinet, demisie ce se impune prin cele ce se petrec în Cameră (...) Brătianu primește însărcinarea de a forma noul minister (Guvern)”.³

Venirea lui Ion C. Brătianu la putere în calitate de prim-ministru s-a produs, probabil, la momentul cel mai potrivit. O prezență timpurie ar fi declanșat o întreaga furie împotriva României, ca în 1867-1868, iar un mandat tîrziu ar fi fost mult prea tîrziu pentru România. Astăzi este greu de închipuit obținerea independenței fără Brătianu și Kogălniceanu, dacă ne gîndim fie numai și că, în fața brutalității și vicleniei rusești, chiar Carol I începuse să oscileze. A fost nevoie de intervenția energică a liderului liberal pentru că domnitorul să ia decizia finală: „Mai ales cînd trebui să decidă pe Domn și pe comandanți să intre în acțiune, lupta fu crîncenă. Generalul Fotino mi-a povestit cum la Poiana a văzut pe tata pe fereastra casei țărănești în care locuia Vodă și unde discutau. Erau amîndoi în picioare lîngă masă. La un moment dat, tata, care se plimba prin odaie, s-a oprit în fața lui Carol și, în focul discuției, a dat cu pumnul în masă. «Nu-l auzeam, dar era atît de înflăcărat, încît îi ieșeau scîntei din ochi». Cînd a ieșit, a spus generalului Cernat: «În fine, l-am convins. Trecem Dunărea.»”.⁴

Asupra telegramei marelui duce Nicolae din 19/31 iulie 1877, prin care se cerea urgent intervenția Armatei României, au existat în timp o serie de controverse, generate de traducerile aproximative prin care se încerca îngroșarea disperării ruse și calitatea de salvatoare a armatei noastre. Carol era rugat să treacă Dunărea, „după cum dorești (adică sub comandament românesc — n.n.), între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele” ⁵. Textul original este foarte abil redactat: passage du Danube que Tu desires faire, ceea ce poate fi interpretat ca o satisfacere a cererilor insistente ale domnitorului român pentru intrarea trupelor române în luptă, cum remarca Maiorescu, dar care insistență era mai de grabă a lui Brătianu. Fascinați de importanța acestei telegrame, mulți istorici nu au căutat mai departe în succesiunea schimbului de mesaje dintre Carol și Nicolae, astfel că telegrama din 19 august nu este foarte cunoscută, deși este mult mai clară:

Urgentă. Dela 9 ore de dimineață, azi, 19 august, turcii atacă Sgalewita și Pelisat. E neapărat necesar ca armata Ta română să treacă Dunărea imediat și să înainteze asupra Plevnei spre a ataca pe turci. Fă cunoscut lui Zotov direcțiunea și ora începutului marșului Tău. Trupele Tale care au trecut Dunărea trebuie să înainteze imediat.

NICOLAE⁶

Trupele române au trecut Dunărea la 20 august, nu la 20 iulie, problema conducerii fiind rezolvată așadar o lună mai tîrziu. Astfel se poate conchide că sensul expresiei „după cum dorești” nu era încă o acceptare a punerii trupelor aliate sub comanda domnitorului român, ci o formă de acceptare a implicării în lupte în zona de trecere a Dunării pe care o alesese Marele Cartier român.

De altfel, Nicolae lorga atrage atenția că și punctuația primei telegrame este greșită, fraza corectă fiind „Te rog să faci fuziune, demonstrație și, dacă e posibil, trecerea Dunării, pe care dorești să o faci între Jiu și Corabia” ⁷. Din aceste motive, cele două telegrame trebuie citate întotdeauna împreună.

Știm astăzi că declararea independenței la 9 mai 1877 și participarea glorioasă în război nu au adus imediat adevărata independență de stat a României. În ziua de 19/31 ianuarie 1878, Imperiul otoman ceruse armistițiu și la Adrianopol s-a încheiat prima înțelegere. Documentul, trimis spre Sankt Petersburg, este interceptat la București de servicul de informații al Armatei României și conținutul său îl pune în alertă pe primul ministru Ion C. Brătianu. Punctul 3 al acestui armistițiu menționa că „Independența României și a Serbiei va fi recunoscută; o despăgubire teritorială îndestulătoare va fi asigurată celei dintîi și o modificare de frontieră celei de-a doua”, condiții care prevesteau luarea Basarabiei și, implicit, încălcarea de către Rusia a Convenției semnate cu România la 4 aprilie 1877. Guvernul român era pus în fața unei situații extrem de periculoase, în condițiile în care nu putea nici să denunțe public conținutul documentelor interceptate. Soluția găsită este unul din acele exemple de inteligență politică din partea unui adevărat bărbat de stat, care nu doar se află la putere, ci știe și să o folosească. Ion C. Brătianu și-a propus rezolvarea a trei probleme: 1. Aducerea chestiunii Basarabiei din planul secret în planul public. 2. Atenționarea Marilor Puteri asupra pericolului semnării unor acte de pace numai între Rusia și Imperiul Otoman. 3. Obținerea sprijinului politic intern.

Pentru atingerea acestor scopuri, Ion C. Brătianu a înscenat un atac împotriva sa în Parlamentul României, punîndu-i pe Dimitrie Ghica și pe Vasile Alexandrescu să-l interpeleze în Senat, respectiv în Cameră. Pentru a da un gir și mai mare acestui atac și sub pretextul că sensibilitățile Rusiei nu trebuie atinse, primul ministru a cerut ședințe secrete, pe măsură ce agenții săi transmiteau cui trebuie tot ce se discuta acolo. Astfel s-a aflat repede ca Ion. C. Brătianu a luat vehement apărarea... Rusiei, care nu se putea coborî atît de jos încît să nu-și respecte angajamentele scrise, care nu-și putea dezonora țarul, care nu putea să atace tocmai țara care i-a sărit în ajutor în momentul cel mai greu (vezi telegramele), care nu putea să calce nepăsătoare peste trupurile dorobanților români căzuți în luptă, lăudați de întreaga Europă, nici vorbă ca Rusia să ne ia Basarabia etc. Practic, Rusia era stigmatizata pentru trădarea aliatului, și nu numai Rusia afla acest lucru, ci și întreaga opinie publică internațională.

Bineînțeles, rezoluțiile Parlamentului român au stîrnit furie la Sankt Petersburg. A urmat Tratatul de la San Stefano, care a confirmat temerile românilor. Brătianu și Kogălniceanu au hotărît să dea lupta pînă la capăt. Rezistența lor îndîrjită a declanșat represiunea rusească și, fapte mai puțin descrise în istoriografia româneasca, trupele rusești au primit ordin să ocupe România. Bucureștii au fost asediați. În fața acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din capitală și să se pună în fruntea oștilor românești din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziție avantajoasă, pentru prima și singura dată în istorie, cînd trupele rusești istovite și decimate de luptele din sudul Dunării riscau să fie măcelărite în Muntenia. Afirmația ar putea părea exagerată, dar dacă vom analiza această eventualitate din perspectiva militară – fiind vorba evident de un conflict militar, nu diplomatic – atunci vom observa că trupele ruse din România depindeau în totalitate de aprovizionările și rechizițiile pe de teritoriul nostru – să nu uităm că ne aflăm încă în epoca de glorie a cavaleriei! –, că lovitura armatei concentrate în Oltenia venea din flanc și că trupele ruse se aflau între ape – Dunăre, Prut, Olt –, în timp ce orice afluire dinspre nord spre sud de trupe proaspete fusese oprită. Nu în ultimă instanță, o ocupație a teritoriului românesc, mai ales în Muntenia, ar fi reprezentat atunci o expunere a militarilor ruși la agresiunea urbană bine organizată a unor grupuri și mulțimi de cetățeni care se ocupau de aproape trei decenii cu revoltele, insurecțiile, loviturile de stat.

Decenii după aceste evenimente, documente de politică externă ale Rusiei aveau să certifice pericolul în care se află atunci armata țaristă: „Doar știm azi prin declarațiile lui Nelidov că Todleben se temea și de noua armată otomană strînsă sub zidurile Constantinopolei de Esad-Pasa și de tunurile flotei engleze, care-i puteau împiedica retragerea, și de tăierea acestei retrageri de către România și Austria, că ministrul de război proclama în consilii prezidate de țar absoluta neputință militară a Rusiei și implora pe diplomați să sfîrșească, să sfîrșească cu orice preț”.⁸

Încă un argument: pe timpul scurtei ocupații rusești a Capitalei, se înregistrează frecvente asasinate de ofițeri ruși făcute de țigani, folosirea prostituatelor (inclusiv aduse din Bulgaria) pentru infectarea militarilor străini, întrebuințarea cărnii de cîine pentru bucătăriile trupelor, furtul cailor de tracțiune, a pieselor metalice de la căruțe, a muniției de infanterie. Conform tradiției, toate aceste operațiuni de gherilă urbană au fost organizate de agenți liberali, oameni de acțiune ai lui Brătianu.

Intervenția Marilor Puteri și anunțarea întrunirii Congresului de la Berlin au dezamorsat pericolul. Totuși, comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile și umilințele aduse românilor de către armatele țariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit în ochii românilor.

Constantin Bacalbașa avea să noteze: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia este sfîrșită. În țară naște, deodată, simțirea antirusă. Rușii sunt de acum priviți cu răceală sau cu dușmănie. Conflicte zilnice se întîmplă în toată țara cu militarii ruși. Ingratitudinea rusească, cît și călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convențiunea de la 4 aprilie revoltă toate sufletele românești. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.⁹

Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naționalist. A doua trădare, cea din primul război mondial, și apoi infiltrația comunistă în presa și politică românească de pînă la al doilea război mondial vor duce la apariția sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române pînă dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producînd o incredibilă gonire a trupelor sovietice din țară în 1958, și care funcționează și astăzi la aceleași dimensiuni aparent interminabile.

Pe plan intern, Brătianu obținea un alt fel de victorie, reușind să unească toate forțele politice în jurul guvernului, dar și să întărească poziția României în fața străinilor. Argumentul său a fost imbatabil: „Trebuie să nu ne speriem, trebuie să avem curaj totdeauna, să discutăm și să apărăm dreptul nostru înaintea colosului, dar pentru aceasta trebuie să fim uniți cel puțin pînă vom trece acest mare hop național, și numai cînd guvernul nu vă va mai inspira încredere, este o datorie a dv. să-l schimbați îndată, ca să vină unul cu care să puteți lucra, în fata streinilor, ca un singur om. (Aplauze). Pentru că, cînd ne vor vedea streinii că ne hărțuim între noi, atunci ei, care au destul curagiu, or să aibă un curagiu și mai mare, căci îl vor spori slăbiciunile și neînțelegerile noastre”.¹⁰

Întăriți astfel, Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu au plecat la Berlin, unde au susținut cauza României fără menajamente. Partea cea mai spectaculoasă a activității lor în cadrul Congresului a fost demascarea lipsei de onoare a Rusiei: „S-au dus și au înaintat încă de la început un memoriu în care arătau îndatoririle Rusiei și felul cum au fost călcate în picioare de dînsa. Cruzi față de țarul sentimental și mîndru, cînd au fost chemați, la 1-iu iulie, ei au prezintat, apoi, actele care purtau semnătura lui Gorceacov și a împăratului Alexandru”.¹¹

Rusia era denunțată internațional ca sperjur, fapt incredibil și de un curaj nemăsurat, de către doi oameni politici români, dintr-o țară căreia nu i se recunoscuse încă oficial independența. Dar acest gest al lui Brătianu și Kogălniceanu nu era decît continuarea firească, din perspectiva diplomatică, a fenomenului de afirmare a naționalității române, după un război în care folosise armata, serviciile secrete, susținerea populară și efortul economico-financiar proprii.

Trei zile mai tîrziu are loc primul atentat la viața lui Brătianu:„Rusia era înverșunată împotriva tatei și a fost inițiatoarea acelor atentate contra lui. Cea dintîi încercare a fost așa-zisul accident de trăsură din 4 iulie 1878. Mama, chemată telegrafic de la Florica, ne scria cu data de 6 iulie din casa d-rului Davila: «Brătianu este mai bine, a fost așa de rău încît a scăpat ca printr-o minune. Alaltăieri seara pe la orele 10 se întorcea singur într-o birje de la Vodă. Caii au fugit, etc, a rămas ca un mort jos, rece și fără puls, ca vreo 3/4 de oră. Cînd au venit sergenții, l-au luat și l-au dus într-o casă din mahala (a coanei Marița). Ea a avut ideea să trimita la Davila, l-a sculat din somn, s-a îmbrăcat îndată și a venit. Dr. Davila nu știa de cine e vorba și mare i-a fost mirarea văzînd pe tata». Vizitiul muscal, neatins în cădere, plecase cu trăsura în oraș, fără să ție seama de personagiul important luat de la Palatul Cotroceni și rămas în șanț fără simțire! Vorba să fie. Mama urmează: «L-a frecat, i-a aruncat apă, oțet, odicolon, de l-au deșteptat, l-au dus la dînsul acasă. Au venit toți medicii din Bucureștii întregi, fiindcă se credea că a fost asasinat de ruși. Cunoștință nu a cîștigat decît ieri la 4 ore»”.¹²

Va fi primul din cele trei asasinate organizate de Rusia împotriva primului-ministru al României, Ion C. Brătianu, și din cele două împotriva primului-ministru Ionel I.C. Bratianu cîteva decenii mai tîrziu. Sfidarea patriotului român era dublată și de informația (veridica), ajunsă repede în cabinetele Marilor Puteri, conform căreia Brătianu se pregătea să declare România regat și pe Carol I, rege. Acest eveniment s-a petrecut la 10 mai 1881, aparent ca o victorie personală a marelui bărbat de stat român, dar în realitate ca o importantă reușită a națiunii române.”

Alex. Mihai Soenescu, Istoria loviturilor de stat în România 1821 - 1999 Vol 2, Editura RAO, București, 2001, pp. 31-38