Mă adresez acum numai necredincioșilor. Pe credincioși îi lăsăm să-și facă rugăciunile, să meargă la Biserică...

E clar pentru toată suflarea că asistăm la sfârșitul unei lumi care a durat multe mii de ani și la debutul altei lumi care, destul de rapid, începe să se contureze sub ochii noștri.

Lumea care se sfârșește, cea pe care o cunoaștem, cea în care ne-am dus viețile, nu a fost una ideală. Măcinată de boli, sfârtecată de războaie, plină de nedreptăți, în care munca însăși era un chin, a avut destule păcate. Și totuși noi o regretăm. Și o regretăm nu așa, printre altele, o regretăm cu ardoare, cu patimă, din inimă, până la lacrimi, ne, ca să folosim un termen care se duce odată cu ea, ne jelim după ea.

Dar care să fie acel element propriu ei, în stare ca la despărțirea de ea să ne producă atâta durere care nu se mai regăsește decât într-o singură împrejurare: când mieii sunt despărțiți de mamele lor?

Lumea aceea ne simțea ca fiind ai ei, între noi și ea exista o legătură organică, o osmoză, comunicam. Era placenta în care ne-am zămislit și în care am rămas, care era a noastră, și abia acum, când ieșim din ea, ne trezim într-o cu totul altă lume, străină, care nu ne cunoaște, căreia îi suntem indiferenți, nu dorește să aibă de-a face cu noi.

În lumea aceea erau anotimpuri previzibile, bătrânii noștri știau cum va fi după Sângeorz și cum după Sâmedru, ce se va întâmpla dacă luna avea cearcăn. Fizic se muncea muncă de sclavi, dar sufletește muncă binecuvântată pentru că se făcea cu bucurie, iar, la intervale precise, truda era întreruptă de sărbători, fâșii de timp decupate și aduse din veșnicie. D-apoi nunțile!... Eternele finaluri de basm, în care „și dacă n-or fi murit trăiesc și azi” nu era un automatism verbal ci enunțul unei realități, pentru că mirii aceia prototip într-adevăr nu mureau ci se întrupau în mirii fiecărei nunți la care noi participam.

Naivități, manifestări de oameni primitivi – spun comisarii noii lumi. Nu, domnilor, nu! Nu sunt naivități, ci legăturile vii dintre oameni și lumea în care au trăit, e drept, pe care voi nu aveți cum le cunoaște, nu aveți nici cum vi le imagina, pentru că voi nu le aveți, voi aparțineți unei lumi cu care nu comunicați scuturând roua ca ficiorii dimineața când se-ntorc de la mândra ci apăsând pe niște butoane.

Am spus că mă adresez vouă, necredincioșilor, ca să vă arăt cât se poate mai concret că, totuși, Dumnezeu pe care voi îl negați există. De prezența sau absența Lui depinde diferența dintre cele două lumi. În lumea noastră Dumnezeu era peste tot, din lumea voastră voi L-ați dat afară. Și nu știu cât de acut simțiți voi diferența dintre cele două lumi, cum era lumea cu Dumnezeu și cum e lumea fără Dumnezeu, dar în conștiința noastră țipă.

Oamenii care regretă firescul lumii de odinioară nici nu știu că ori de câte ori simt părerea de rău după ea ei de fapt se roagă. Regretul trecutului în ce a avut el bun și frumos e în subconștient rostirea unui verset de Psalm: O Eli, Eli… Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce ne-ai părăsit?...