Antropologia parentală elipsă a patrologiei

Chemarea lui Hristos la desăvârșire, la îndumnezeire rostită în predica de pe munte, Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este (Mt 5, 48), implică să supunem trupul sufletului, prin unire, asumând faptul că „trupul e într-un mod particular interior spiritului, participând prin aceasta la viața spiritului, depășind planul biologic și fizio-chimic” ¹, asimilând totodată și faptul că „sufletul străbate prin trupul material și e legat de el, dar transcende materialitatea lui”². Unitatea celor două s-a dezbinat în momentul complezenței păcatului intensificat de plăcere, pe care o are ca scop: «Reducând trupul la un simplu instrument de plăcere sexuală, omul neagă dimensiunea spirituală a acestui trup și destinația transcendentă, disprețuiește chipul lui Dumnezeu după care este el însuși făcut și „uită de firea omenească”»³. Consecința căderii protopărinților noștri implică durerea provocată de plăcere și are drept repercusiune pedeapsa dorințelor trupești implementate de patimi, căci „omul, răsturnând mișcarea conform naturii a funcțiilor lui psihosomatice, s-a înrobit plăcerii [hedone] contrare naturii și cum, neîncetatei căutări de către om a plăcerii, dreptatea naturii îi opune necontenit și pe bună dreptate durerea [odyne]”⁴, pentru că trăirea în curăție trupească pune sufletul în conciliere cu mântuirea. Activitatea biologică a omului din punct de vedere al ortodoxiei este împărțită între două căi: fecioria sau căsătoria, după cum mărturisește Apostolul Pavel, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. Dar, din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare femeie să-și aibă bărbatul său (1 Corinteni 7, 1-2), ambele fiind îndreptate către Dumnezeu. Viziunea asupra slăvirii lui Dumnezeu în cadrul matrimonial se întrepătrunde prin faptul că „a-L slăvi pe Dumnezeu în trup înseamnă a reduce activitatea sexuală genitală la unire conjugală heterosexuală, binecuvântată de Dumnezeu”⁵, iar în cadrul fecioriei, „fiecare persoană care nu este chemată la unirea conjugală este chemată la celibat pentru Împărăție”⁶. Privitor la alt mod de viețuire, rânduiala creștină are anumite restricții, implementând canoane și chiar excomunicare din Biserică: „Datoria menținerii vieții sensibile încetează când conservarea ei depinde de altă voință și este dată de condiții care luptă împotriva legii morale sau religioase.”⁷. Starea omului înainte de cădere era fecioria; căsătoria apare ca un fenomen posterior căderii, iar starea pe care omul o va avea la Înviere este precum cea a îngerilor (Mat 22, 30), incontestabil este faptul că soții trebuie „să conștientizeze acest lucru: ei trebuie încet-încet să depășească relația carnală și să ajungă la iubirea lăuntrică în care trupul nu dispare (cum s-ar putea crede în mod fals), ci devine instrument de manifestare a duhului nostru”⁸. Netăgăduită este „convingerea că, pentru reașezarea noastră în paradis, pentru readucerea în stare de nemurire și de împăcare cu Dumnezeu, nimic nu are un rol atât de mare și nimic nu este atât de favorabil oamenilor cum este castitatea”⁹

Inefabil, „trupul este slujitorul duhului și instrumentul care servește cerințele lui”, obligațiile și datoriile omului față de el însuși sunt pentru revendicarea stării de robire pătimașă¹⁰, iar prin înțelesul antropologiei ortodoxe acesta se revendică unui singur scop incontestabil: „unicul scop al vieții omenești, incluzând existența trupească, este slăvirea lui Dumnezeu”¹¹. Denaturarea funcțiilor, actelor și ale orientărilor biologice ale acestuia sunt încadrate în circumferința păcatului, Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine (Rom. 7, 20) , adică „funcția sexuală ajunge să ocupe un loc nespus de mare, poate chiar exclusiv, și înlocuiește iubirea cu pofta animalică și instinctivă”¹², iar soluționarea include chemarea la pocăință. Teocentric, omul căzut în păcat primește o invitație la înnoire: «Surparea și desfacerea – sau „dezbrăcarea” – hainelor de piele sau, mai exact, a înfățișării lor unice pe care a creat-o păcatul, e într-adevăr treapta primă și indispensabilă pentru ca omul să fie condus spre o viață în care să nu mai fie robit stricăciunii, ci care să poarte încă de acum în ea semnele învierii»¹³, consimțind faptul că orice rană sufletească se poate vindeca în Biserică prin Hristos. Lucrarea Lui împlinește înfierea prin unirea oamenilor cu Dumnezeu într-un mod în care voința omului are consimțământul liber de a alege desăvârșirea, pentru că „imprimarea omului de plinătatea lui Dumnezeu, fără contopirea cu El, este îndumnezeirea omului”¹⁴. Acestea sunt incluse din punct de vedere moral în respectul față de sine, acumulat prin libertatea față de pofta carnală, față de dorințele trupești, care robesc trupul, după cum Apostolul Pavel o descrie: Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minții mele și făcându-mă rob legii păcatului care este în mădularele mele (Rom. 7, 23); semnificativă fiind afirmația că „cea mai cumplită robie este să cedezi pasiunilor și să te lași dus de ele, după cum singura libertate este a le stăpâni”¹⁵. Concluzionând prin faptul că oamenii au datoria să pășească liberi „cu totul izbăviți de dorințe și de pofte, de temeri și de nădejdi”¹⁶, totodată izbăviți de păcat, care „a devenit principiul distructiv firii, potrivnic lui Dumnezeu, iubitor de răutate și diavolocentric”¹⁷

Arhimandrit Hariton Negrea, Starețul Mănăstirii Sfinții Arhangheli Petru-Vodă