Lumea întreagă se află într-o criză cu zvârcoliri și spasme teribile, încercând să se reașeze într-o nouă ordine, adaptată la simptomele sale grave. Iar UE, aflată chiar în epicentrul crizei, este bolnavul planetei.

În acest moment, Uniunea Europeană se află la cuțite cu toate marile puteri – America, Rusia, China – este izolată, lipsită de resurse, măcinată de crize economice, politice, culturale, militare și identitare, sfâșiată de uriașe forțe centrifuge, pe care politicienii și politrucii de la Paris, Berlin și Bruxelles fac eforturi zadarnice să le țină sub control.

Soarta UE pare pecetluită. Exemplele Imperiului Austro-Ungar, URSS și Iugoslaviei sunt încă vii în memorie.

Rămâne o singură necunoscută: dacă dezintegrarea ei se va face pe cale pașnică sau printr-o conflagrație civilă, militară sau amândouă la un loc.

Pentru a înțelege mai bine prin ce trecem astăzi, reproducem mai jos traducerea unei analize premonitorii din 2015, cu titlul „O criză fără sfârșit. Dezintegrarea proiectului european”, semnată de Brendan Simms, director al Forumului de Geopolitică al Universității Cambridge și Timothy Less, director de consultanță privind riscurile politice la Nova Europa, fost diplomat britanic și publicată de The New Statesman.

 * 

„Studiile de integrare europeană” au fost, poate, domeniul academic cu cea mai mare creștere în ultimii douăzeci de ani, un domeniu care a analizat și a încercat să crească susținerea pentru „proiectul” european.

Aproape toți cei care lucrează în acest domeniu pornesc de la prezumția că procesul de integrare este – trebuie să fie – „ireversibil”.

Asta este echivalentul intelectual al principiului european acquis communautaire, prin care puterile, odată predate de statele membre către uniune și strânse la un loc, nu mai pot fi recuperate.

Sau, mai puțin blând spus, este un fel de „doctrină Brzezinski europeană”, conform cu care socialismul, fiind inevitabil, nu poate fi lăsat să se prăbușească în nicio țară în care a apucat să se instaleze.

Dar dacă nu e așa? Dacă – așa cum spunea odată politologul croat Josip Glaurdic, expert în prăbușirea Iugoslaviei – ce-am avea nevoie, mai degrabă, ar fi o școală de „studii de dezintegrare europeană”?

Să luăm cazul Austro-Ungariei, Iugoslaviei și Uniunii Sovietice. Fiecare din ele a fost o tentativă de a crea o entitate supranațională pe care promotorii ei (și locuitorii) și-o imaginau ca durând, dacă nu etern, măcar aproape etern. Dar, în final, fiecare dintre ele s-a prăbușit. Iar, dacă e să ne luăm după aceste exemple, zilele Uniunii Europene sunt numărate, dacă nu se face o reformă fundamentală.

Ce le-a cauzat prăbușirea? Fiecare caz e diferit, desigur, dar elementul comun a fost o criză de nerezolvat care a durat cam o decadă și pentru care nu s-a găsit, până la urmă, nicio soluție, alta decât a pune capăt statului și a începe ceva nou.

Austro-Ungaria nu a putut ține în frâu dorința tot mai mare de autodeterminare a multelor popoare care locuiau între granițele monarhiei centralizate.

Inițial, eforturile s-au concentrat pe o soluție de federalizare revizuită, care dădea mai multă putere diferitelor naționalități.

Dar, cu cât centrul ceda mai multă putere, cu atât mai multă putere cereau popoarele. În cele din urmă, imperiul a intrat în război în 1914, în timp ce conducerea încerca să-i zdrobească pe slavii din sud odată pentru totdeauna. În mijlocul masacrului, cehii, în particular, au făcut presiuni pentru independență totală, ceea ce cereau și alții. La finalul războiului, puterile Aliate le-au dat ce voiau.

În Iugoslavia și URSS, problema a fost socialismul, care se epuizase prin anii optzeci, dar continua să pună o povară imensă pe umerii diverselor grupuri naționale, dintre care unele aveau o istorie de conflict cu altele.

În cazul UE, problema este ideologia „europenismului”, care domină elitele continentale, care au transferat puterea de la capitalele naționale spre instituțiile centrale europene mult mai repede decât este electoratul lor e dispus să accepte.

Lucrul acesta a fost tolerat cât a mers bine: cei mai mulți votanți nu au dat prea mare atenție la faptul că elitele lor pasau puterea națiunii spre UE, câtă vreme nivelul lor de trai se îmbunătățea.

Dar lucrurile s-au schimbat când UE a dat, în sfârșit, de o mare criză, iar instituțiile s-au trezit responsabile de probleme – precum politica monetară sau imigrația – pentru care nu există un consens european.

Asta nu doar că a făcut procesul decizional foarte complicat, dar UE a descoperit că-i lipsește legitimitatea de a impune decizii de dragul binelui comun european.

Luarea deciziilor a devenit un proces în două etape.

Întâi, există o paralizie, pentru că instituțiile nu pot găsi o soluție cu care toată lumea să fie de acord.

Apoi, când criza se transformă în stare de urgență, puterea politică preia hățurile și statele mai puternice le impun decizii în propriul lor interes celor mai slabe.

Nu este sustenabil. După multe decenii, UE nu și-a îndeplinit promisiunea de a oferi prosperitate și stabilitate de durată. Iar, acum, își renegă și jurămintele față de democrație.

Dacă nu poate găsi soluții acceptabile pentru membri problemelor care confruntă Europa – și, până acum, așteptăm de cinci ani de zile să rezolve criza euro – UE va intra pe panta lunecoasă a prăbușirii.

Poate UE să-și schimbe soarta?

Nu e exclus, dar istoria recentă nu ne dă motive de speranță. Este posibil ca statele individuale să fie lăsate să nu adere la anumite părți ale acquis-ului la care obiectează, reformând Uniunea pe baza unei „geometrii variabile”.

Iugoslavia și URSS s-au confruntat, ambele, cu aceeași problemă și, până la un punct, republicile membre au fost lăsate să meargă pe drumul lor.

Dar această autonomie a operat în limite stricte. Elitele au fost în continuare restricționate de dedicarea lor asumată față de socialism și împărțirea poverii, care a limitat și aria discuțiilor privind revitalizarea economiei și redistribuirea puterii în sânul Uniunii.

Până la urmă, când standardul de viață a coborât, republicile mai bogate – Slovenia și Croația, în Iugoslavia, Statele Baltice, în Uniunea Sovietică – au început să se opună tot mai tare la a-și împărți resursele și așa limitate cu alții.

Pe măsură ce criza economică și politică se adâncea și corabia statului se scufunda, fiecare a sărit din ea ca să se salveze.

***

Aceleași probleme le are și UE. Multe dintre elite sunt ostaticele propriei credințe că Europa nu poate repatria puterile pe care le-a preluat de la capitalele naționale, de teamă să nu deschidă proverbiala cutie a Pandorei, cu toate relele din lume.

Marea Britanie va cere un control mai ferm al imigrației și sistemului de asigurări sociale; Franța va cere limitarea libertății de piață, iar Polonia, control asupra politicilor de mediu.

Dacă toate membrele sunt lăsate să-și controleze politicile în acele domenii în care sunt cel mai interesate, atunci nu mai este nicio uniune, iar Europa alunecă în naționalism și – poate – război armat.

Alternativa este ca zona euro să facă un efort concertat de a deveni un singur stat, cu o monedă comună și un sistem defensiv comun.

Dar istoria recentă nu oferă niciun precedent de măsuri de unificare într-un moment de criză. Dimpotrivă, în astfel de momente, interesele naționale separate se intensifică. Cei mai mulți membrii ai zonei euro recunosc, probabil, nevoia unei uniuni politice, dar o vor accepta numai dacă Uniunea este croită de așa natură încât să le satisfacă lor cerințele particulare.  O fi dezirabil să fie altfel, dar experiența ne arată că nu prea avem motive să ne-așteptăm la așa ceva.

Dacă UE se confruntă cu o criză la care nu există, aparent, soluție, ce ne spune istoria recentă despre modul în care ea se va prăbuși, potențial?

Un aspect este acela că acest lucru se poate întâmpla chiar dacă o majoritate din oameni nu l-ar dori. În Austro-Ungaria, ba chiar și în Uniunea Sovietică, cei mai mulți oameni se temeau să iasă din sistem și au încercat, inițial, să-și urmeze interesele naționale între limitele familiare ale unei entități federale.

Un alt aspect este că, atunci când vine colapsul final, el se poate întâmpla atât de repede, încât toată lumea e luată prin surprindere. Chiar și 1989, puțini au fost cei care au prevăzut prăbușirea Iugoslaviei ori a Uniunii Sovietice, ceea ce este unul dintre motivele pentru care membrii nemulțumiți au făcut presiuni atât de mari cu cererile lor.

De la început la sfârșit, procesul de prăbușire a relevat alte câteva trăsături comune.

Una este faptul că se recurge tot mai mult la soluții de „mă ajut singur”. În toate aceste cazuri, pe măsură ce criza se adâncea și instituțiile centrale deveneau mai paralizate, puterea a trecut, informal, de la uniune, la nivel național, în timp ce membrele individuale își căutau unilateral propriile soluții. Atât în URSS, cât și în Iugoslavia, republicile federale au început să-și afirme controlul asupra propriei politici economice, cu încălcarea legilor uniunii, și au refuzat să „exporte” bunuri esențiale (alimente, de exemplu) sau să predea banii din taxe de care era nevoie în interior. 

O a doua trăsătură este că, pe măsură ce suprastructura se clătina tot mai tare, și părțile componente individuale au început să se fractureze. La sfârșitul Uniunii Sovietice, Azerbaidjanul s-a spart atunci când enclava armeană Nagorno-Karabah a respins autoritatea de la Baku.

Abhazia, Osetia de Sud și Adjara s-au desprins de Georgia, Transnistria de Moldova și Cecenia de Rusia (deși a fost recapturată mai târziu, în prima acțiunea notabilă a lui Vladimir Putin ca președinte).

Între timp, Moscova s-a retras din teritoriile est-europene, iar statul bi-etnic Cehoslovacia s-a prăbușit și el.

În Iugoslavia, dezintegrarea structurii federale s-a oglindit în dezintegrarea republicilor individuale. Când Croația și Bosnia s-au desprins din uniune, marile minorități sârbe din aceste republici s-au desprins din noile țări independente, într-o încercare de a rămâne parte din Iugoslavia. În paralel, Kosovo a făcut prima tentativă de independență de Serbia, fără succes.

O a treia trăsătură comună este o exercitare tot mai dură a puterii de la centru, care își dorește cel mai mult supraviețuirea uniunii și care are cea mai mare responsabilitate de a o salva.

Austria a lansat o operațiune militară de zdrobire a mișcării de secesiune în Balcani. În Uniunea Sovietică, Moscova a trimis armata rusă în Statele Baltice și în Caucaz. Iar, în Iugoslavia, liderul sârb Slobodan Miloșevici a lansat o „revoluție anti-birocratică” în Muntenegru, Kosovo și Voivodina și, până la urmă, a trimis armata în Slovenia, Croația și Bosnia.

Paradoxal, încercările de a rezista fragmentarea uniunii au fost urmate de tentative active de a slăbi lațul. Asta s-a întâmplat la punctul la care statul centralizat a înțeles că nu poate ține uniunea unită în forma veche și a încercat să salveze ce se mai putea salva în circumstanțele date.

***

În unele cazuri, acesta a fost un proces gradual. Încă din 1867, Imperiul habsburgic s-a transformat într-o monarhie duală, dând Ungariei o autonomie aproape totală într-un sistem care fusese dominat, până atunci, de Austria.

Și Iugoslavia a slăbit lațul în 1974. Probele sugerează că astfel de manevre pot prelungi viața uniunii, ceea ce ar putea da și Marii Britanii un timp de respiro în anii ce vin.

Imperiul austro-ungar a supraviețuit cinci decenii după aceste reforme, iar devoluția puterii către republicile individuale a mai dat Iugoslaviei  încă 16 ani.

Dar aceste manevre de slăbire a controlului centralizat pot avea efectul opus dacă procesul de descompunere este într-un stadiu avansat. Încercările Belgradului și Moscovei, în 1989-1990, de a-și reconstitui uniunile pe fondul crizei și amenințărilor cu secesiunea s-au dovedit futile. Astfel de manevre au fost interpretate ca semne de slăbiciune, ceea ce n-a făcut decât să electrizeze forțele secesioniste.

O ultimă trăsătură a acestor trei cazuri este momentul crucial în care o a doua mare putere părăsește uniunea. Istoria spune că uniunile pot supraviețui pierderii unui stat mic, cum a fost pierderea Irlandei pentru Regatul Unit în 1921. Se poate imagina că Țările Baltice ar fi părăsit URSS, ori Slovenia- Iugoslavia, ori că Grecia ar ieși din UE fără ca întreaga uniune, în vreunul din  cazuri, să se prăbușească.

Dar, atunci când un al doilea stat pleacă – să spunem Ucraina, în cazul URSS; ori Croația, în cazul Iugoslaviei – atunci pierderea aceasta este critică și destabilizează echilibrul puterii în uniune.

În acest moment, statele mici sunt lăsate într-o relație periculos de asimetrică cu statul dominant și trebuie să iasă pentru a evita să devină colonii de facto ale unei singure puteri, fără rival.

Odată cu ieșirea Croației, Iugoslavia a devenit, de fapt, o Serbie Mare, iar state precum Bosnia și Macedonia au fost forțate să caute independența pe care, până atunci, nu o căutaseră.

Odată ce Ucraina a ieșit din URSS, niciun alt stat nu mai putea ține în frâu Rusia.

Cu toate astea, există o variațiune interesantă a acestui tipar, și anume „secesiunea la centru” - adică, atunci când statul central părăsește el însuși uniunea. În Uniunea Sovietică, scena finală a dramei colapsului a fost declarația de independență a Rusiei, în 1990, făcută de Boris Ielțîn pentru a-l marginaliza pe Mihail Gorbaciov, a cărui putere deriva de la instituțiile federale sovietice. La acel moment, Uniunea Sovietică a încetat să existe, iar țările din Asia Centrală și Belarus, singurele care mai rezistau, au devenit automat independente.

În Iugoslavia, Miloșevici și naționaliștii sârbi au încercat întâi să  reconstruiască întreaga federație ca „Serboslavia”, dominată de sârbi, mulțumindu-se, însă, cu „Serbia Mare”, după ce au întâlnit opoziția slovenilor și croaților, care, practic, au fost ejectate din federație.

În contextul austro-ungar, a fost naționalismul de la periferie care – profitând de stresul războiului – a pus capăt habsburgilor, dar, la alte momente din istoria sa, imperiul fusese sub presiunea naționalismului german ori maghiar.

Altfel spus, în procesul de prăbușire, puterea centrală poate trece prin diverse faze, în care încearcă, întâi, să mențină uniunea prin forță, pentru ca, apoi, să facă compromisuri cu partenerii secesioniști – și, în fine, părăsește ea însăși uniunea, ceea ce aduce colapsul final pe care încercase atât de mult să-l evite.

***

Dacă așa se prăbușesc uniunile, ce putem deduce de-aici despre viitorul UE? Un lucru pe care trebuie să îl vedem este cum statele recurg la soluții unilaterale pentru probleme urgente, pe măsură ce instituțiile UE se dovedesc tot mai incapabile.

De fapt, acest lucru se întâmplă deja. Sunt țări din Europa de Est care de ani de zile optează să nu facă parte din piața unică, insistând, în schimb, ca firmele din sectoarele strategice să-și armonizeze activitățile cu obiectivele politice ale guvernului. Cine se îndoiește de asta nu are decât să încerce să cumpere teren ori să-și facă o firmă de utilități în Ungaria. Vor avea o surpriză neplăcută.

În ultimele săptămâni, statele din Europa centrală și de est, inclusiv Germania, au abandonat, de asemenea, obligațiile din tratat privind granițele și azilul politic (Schengen) pe măsură ce criza tot mai mare a imigrației a schimbat circumstanțele politice.

Vom vedea, de asemenea, tot mai multe țări începând să se fragmenteze; de altfel, nu este o coincidență că Scoția a încercat să-și obțină independența într-un moment în care criza UE se adâncește. Scoțienii (la limită) simt că interesele lor sunt mai bine protejate într-un Regat Unit care este prins într-o structură mai mare, supranațională, care exercită control asupra Londrei.

Dar, dacă Marea Britanie ar ieși din UE și și-ar restabili plenar independența, Scoția ar fi și izolată de Europa, și subordonată unui stat dominat de englezi. Dacă și când scoțienii votează să iasă, poziția Țării Galilor și Irlandei de Nord într-o uniune și mai asimetrică devine de nesusținut.

În Spania, Catalonia simte slăbiciunea Madridului, având în vedere că depinde de o organizație în criză existențială pentru propriile lichidități. Plângerea Cataloniei, că plătește mult mai mult decât primește, nu e nouă, dar oportunitatea de a scăpa este una fără precedent.

Și Belgia riscă să se spargă; la fel Italia, unde nordul ar face secesiune și apoi s-ar împărți în state mai mici, cum ar fi Tirolul de Sud.

Același lucru se întâmplă și în Balcanii vestici, care constituie centrul Uniunii Europene. În ultimul deceniu, pe măsură ce SUA și-a tot restrâns participarea la securitatea Europei,

UE a jucat un rol extern dominant în regiune, punând în executare sanctitatea granițelor în fața rezistenței crescânde a grupurilor minoritare nemulțumite, precum  sârbii bosniaci sau albanezii din Macedonia, care ar prefera să-și ia teritoriul și să se ducă în altă parte. Până acum, s-a menținut, per total, pacea. Dar, pe măsură ce UE își pierde pârghiile de control, statele fragile se fracturează. După o criză politică gravă, anul acesta, viitorul Macedoniei e nesigur. Și, neavând a se teme prea mult din partea unei UE în criză, sârbii bosniaci au anunțat planuri de referendum pentru independență în 2018, mutare care ar duce, inevitabil, la unificarea cu Serbia.

Pe măsură ce UE este supusă la stresuri tot mai mari, vom vedea Germania, de asemenea un stat dominant, afirmându-și tot mai mult puterea asupra restului UE, în încercarea de a o salva. Cu siguranță, asta nu înseamnă că se va recurge la violență – Germania este azi o țară foarte diferită, în circumstanțe foarte diferite, comparativ cu Rusia și Serbia în 1990.

Dar Berlinul a călcat deja în picioare interesele periferiilor sudice ale UE, cerând impunerea unui program de austeritate extrem de dureros ca preț pentru o linie de credit care menține zona euro (adică, prin extensie, pentru a menține UE).

Iar vara asta, în ciuda protestelor vehemente ale est-europenilor, Germania a insistat ca toți membrii UE să accepte o cotă din valul de imigranți care curge spre Europa și a căror prezență  amenință unul dintre pilonii pe care UE este construită: libertatea de mișcare.

Dacă evenimentele urmează cursul stabilit, acest exercițiu de forță dură va fi curând însoțit de concesii. Marea Britanie a inițiat deja discuții, iar alte state, ca Olanda, Danemarca și Polonia i-ar putea urma curând exemplul.

Următorul pas este ca Germania să-și dea seama că, pentru a evita o prăbușire timpurie a UE, este nevoie de compromis. Acest efort va reuși sau nu în funcție de un lucru: dacă UE trece printr-un moment 1867/1974 sau 1918/1990.

Presupunând că e a doua variantă, următorul moment crucial va veni când un al doilea stat va arunca, în cele din urmă, prosopul, destabilizând echilibrul de puteri din sânul UE.

Din acest punct de vedere, UE este o entitate mai complicată decât Austro-Ungaria sau Iugoslavia, pentru că nu are un singur stat de nivel doi, ci două: Marea Britanie și Franța. Dacă unul dintre ele pleacă – și Marea Britanie este mai aproape de ieșire – statele care rămân se vor confrunta cu situația inacceptabilă de a rămâne captive într-un – practic – imperiu german; ori de a ieși.

Primele care vor ieși vor fi, probabil statele eurosceptice precum Danemarca, Ungaria și Cehia. Dar, cu fiecare plecare, restul de uniune va deveni tot mai centrat pe Germania, cu rezultatul că și ele vor ieși rapid.

Precedentele sugerează că și Germania ar putea ieși din UE. Dacă UE urmează modelul Uniunii Sovietice, Jean-Claude Juncker sau Donald Tusk vor juca rolul unui Mihail Gorbaciov, încercând să mențină uniunea, în timp ce o figură ca Ielțîn va apărea în Germania, care să urmărească independența și să tragă UE pe linie moartă.

Dar cel mai probabil este că UE va urma modelul Iugoslaviei și, ca și Serbia, Germania va fi ultima rămasă, după ce toate celelalte au plecat sau au fost forțate să plece, dintr-un motiv sau altul. Singura excepție aici poate fi Austria, care atârnă de Germania cum atârnau cândva Belarus de Rusia și Muntenegru de Serbia.

***

Acum. în 2015, UE nu este încă la punctul de la care nu mai există cale de întoarcere la care era Austro-Ungaria în 1918 sau URSS ori Iugoslavia în 1990. Mai are încă o șansă să se reformeze. Dar o altă criză a euro ar putea duce fie la crearea acelei uniuni politice depline de care are nevoie ca să funcționeze, fie la o demantelare ordonată a monedei comune. Iar, aici, cartea necunoscută sunt alegerile.

Atât în URSS, cât și în Iugoslavia, o rundă de alegeri relativ libere în 1990 (primele din istoria lor), au dat naștere unor partide naționaliste în ambele uniuni, cu agende care respingeau explicit uniunea.

În Iugoslavia, Uniunea Democrată Croată, condusă de Franjo Tudjman, a reușit să taie toate legăturile care mai rămăseseră cu Belgradul și să organizeze, în sfârșit, un referendum pentru independență.

În Slovenia, DEMOS – opoziția democrată din Slovenia, a apucat pe aceeași cale.

Între timp, în URSS, alegerile la nivelul sovietelor regionale au adus la putere guverne fățiș naționaliste în Statele Baltice, Caucaz și Moldova, al căror principal scop a fost obținerea independenței.

Așteptăm, încă, momentul în care în Europa vor ajunge la putere partidele radical eurosceptice, cu o agendă explicită de respingere a uniunii.

 Conservatorii britanici nu se potrivesc acestui profil, fiindcă sunt foarte „mainstream”, politic, iar Marea Britanie este un caz special, al cărui statut poate fi renegociat.

În alte țări, însă, partide radicale precum  Frontul Național din Franța, Partidul Libertății din Olanda sau Democrații Suedezi sunt (sau au fost) pe primul loc în sondajele de opinie de pe continent.

Este, probabil, doar o chestiune de timp până unul dintre ele ajunge la guvernare.

Deci iată cam ce s-ar putea întâmpla, într-o succesiune de evenimente apocaliptică dar perfect plauzibilă.

În 2016 sau la începutul lui 2017, alegerile parlamentare în Olanda sunt câștigate de Partidul Libertății al lui Geert Wilders, care formează o coaliție care respinge uniunea. Simțind amenințarea, Germania îi acordă „unilateral” Marii Britanii un nou aranjament, inclusiv pe tema imigrației, ceea ce, în final, nu interesează atât de mult Berlinul.

Nu există o discuție mai largă pe această temă în interiorul UE, iar Franța, care se opune acordării de concesii Marii Britanii, este marginalizată.

Marea Britanie votează să rămână (la limită, grație votului celtic), pe baza acestui nou aranjament. Dar lucrurile nu se opresc aici.

Într-o atmosferă tot mai radicalizată, cauzată mai ales de criza refugiaților, Marine Le Pen câștigă alegerile prezidențiale în Franța, în aprilie 2017, și cere un pachet similar de concesii, dar, de data asta, pe chestiuni care chiar contează pentru Germania, cum ar fi participarea Franței la zona euro plus restricții mult mai dure la imigrație – toate astea, sub pedeapsa cu secesiunea.

Temând-se de un efect de domino în întreaga uniune, Germania refuză. Asta duce la ieșirea Franței, ceea ce destabilizează grav restul UE. Urmează Olanda. În câteva săptămâni, cele mai multe țări își anunță plecarea, inclusiv Marea Britanie, care nici nu a apucat să implementeze noul aranjament. Așa că, în 2018, UE e ca și decedată.

Pentru Marea Britanie, singura parte bună aici este că Scoția îi rămâne alături, în parte pentru că opțiunea de „independență” în cadrul UE a dispărut, și, în parte, pentru a avea adăpost în fața urmărilor prăbușirii proiectului european.

După dispariția UE, Marea Britanie rămâne ca unicul exemplu modern de uniune parlamentară multinațională de succes.

Din anumite punct de vedere, acesta este un scenariu extrem; din alte punct de vedere, este foarte optimist, cel puțin pentru că nu presupune război.

Și nici nu presupune că alte crize dintre cele cu care se confruntă UE vor deveni urgențe europene, fie că vorbim de aventurismul rusesc pe flancul estic al UE, fie conflictul din Orientul Mijlociu, fie atacuri teroriste sau prăbușirea bruscă a monedei comune – fiecare dintre acestea având o probabilitate mai mare să se întâmple, decât să nu se întâmple, și fiecare dintre ele neputând fi gestionate de UE decât dacă este funcțională.

Dar prăbușirea UE va fi greu de oprit, iar unda de șoc se va resimți în întreaga lume. Poate că în următorii câțiva ani va veni acel moment în care nimic nu mai merge – nu doar în Europa, ci peste tot, din cauza asta.

Dacă așa va fi, atunci vom avea motive să ne amintim cuvintele contelui Ottokar Czernin, ministrul austro-ungar de externe pe aproape toată durata Primului Război Mondial:

„Suntem sortiți să murim. Aveam libertatea de a alege în ce manieră, și am ales-o pe cea mai proastă”.