Părintele Ioanichie Bălan (n. 10 februarie 1930, Stănița, județul Neamț – d. 22 noiembrie 2007, Mănăstirea Sihăstria): „Luați aminte!

Să nu cumva să uităm aceasta: întîi, să nu adunăm bogății multe. Știm că mare parte sîntem săraci, știm foarte bine situația – și-a țării și-a altor țări, chiar; dar vorbesc de noi. Dar dacă frățiile voastre vă veți ține de Biserica lui Dumnezeu și veți iubi sfintele slujbe și vă veți spovedi regulat și veți ține sfintele posturi, după putere – unu-i mai bolnav, dar preotul știe să-i facă o dezlegare, nu-i așa, altu-i mai bătrîn, altu-i gata de moarte – și dacă se țin cu toți legați de sfînta Biserică și nu vor uita de ceasul morții și o să veniți regulat – la 2-3 luni cel mult să fiți iară spovediți (ultimele păcate, nu o mai luăm iar de la copilărie, [doar] ultimele), la același duhovnic (nu te duci din loc în loc, că e greu, azi la unul, mîine la altul; cît poți, mai mult la același duhovnic, să te legi de el măcar cîțiva ani, să prinzi ceva de la el și să te pună pe drumul cel bun) și, dacă ne vom sili și la sfînta Împărtășanie, și dacă vom face și noi o faptă bună, care înseamnă înainte de toate sfînta rugăciune, milostenia – care are mare putere – smerenia, împăcarea cu toți – atunci sigur Dumnezeu nu ne va lăsa în mîna urîților acelora, a cumpliților diavoli care umplu văzduhul. Dacă am ști noi, și dacă am vedea cu ochii cîți demoni se învîrt prin văzduhuri și în locuri pustii și fără apă, și prin sate, și prin orașe unde sunt case de păcate, tot felul de păcate pe care le-am mai amintit, ne-am înfricoșa și poate am muri de frică.

Dar Dumnezeu ne cruță ca să nu vedem, și să înțelegem și să credem cuvîntul Evangheliei și să ne temem de păcat, nu de diavol, de păcat să ne temem. Degeaba mă tem de diavol, dacă de păcat nu mă las! Diavolul meu nu-i cela care vine să mă ispitească, diavolul meu e patima din mine; omul care nu poate lăsa beția are un drac în el, (fără să vă supărați niciunul); care nu se lăsă de desfrîu are un diavol într-însul – trebuie să-l părăsească, altfel moare cu el și se duce cu cei răi prin lume acolo unde sunt toți diavolii; omul care înjură de cele sfinte și hulește și trăiește în păcate și în fumat și în tot felul de răutăți și nu are grijă de copilașii lui, de casa lui și-și bate soția și intră toate păcatele în casele lor, ei bine, toți aceștia, dacă nu ne-om pocăi, dacă nu ne-om smeri, dacă nu ne-om spovedi, dacă nu le-om părăsi, mergem în mîna celor fără nume, în adîncul adîncului din iad.

Iubiți frați, care ar fi concluzia Evangheliei de astăzi, sau ce trebuia să facă acest bogat zgîrcit, nemilostiv, ca să nu ajungă în iad ci să urmeze lui Hristos? Știți ce trebuia să facă? Ceea ce n-a făcut: milostenia. Cel care nu are – ce să-i mai ceri, săracul? El face bine cu un cuvînt: că îndeamnă pe un vecin, pe o soră, pe o creștină: "Soro, eu sărac, tu săracă, dar să mergem la Biserică”. Îi dai un sfat de suflet. Dacă ai mai mult și material, îi dai și o bucată de pîine, hăinuțe și ceva din toată inima ta, și ai făcut milostenie. Dacă bogatul făcea milostenie nu-i spunea Hristos: Nebunule! și nu-l trimitea în iad să-l dea în mîinile demonilor; or, nu a făcut-o! A uitat cea mai mare fapta bună care, după sfînta rugăciune și după credința ortodoxă curată, este milostenia.

Așa spun toți Sfinții Părinți: cel mai ușor se mîntuiesc creștinii milostivi. Nu filozofii creștini care știu toată teologia (mulți o mai știu, și pe de rost, și scriu la cărți de rup pămîntul), dar ce te faci, cu ce te ajută dacă tu nu ai milostenie? Cel mai ușor se mîntuiesc creștinii milostivi! Creștinii ortodocși care iubesc Biserica, smerită spovedanie, care se apropie cu lacrimi de Sfînta Împărtășanie și care, din prea-putinul lor, dau săracului, lipsitului, văduvei, omului care zace și-i mîncat de viermi, de boală, de necaz și de deznădejde. Milostenia nu numai materială (să nu-nțelegeți numai bani, bani..) ci-i și milostenie sufletească. E mai mare milostenia sufletească decît cea trupească, sau materială, pentru că e mai scump sufletul decît trupul.

De aceea noi îndemnăm, ca o concluzie a Evangheliei de astăzi, iubiți frați, să vă iubiți unii pe alții!

România va trăi atîta timp cît românii s-or ține de biserici, de mănăstiri, de muncă cinstită și n-or umbla după averi. Cei din apusuri, care au nu știu cîte averi credeți că sunt mai fericiți ca noi? Nicidecum! Să nu aveți fericirea celor din occident! Noi mai știm, și-am mai văzut.

Cea mai mare fericire o are mama mea, săraca, dacă mai trăiește, și bunica, dacă mai este încă astăzi, care se roagă 2-3-4 ore seara, noaptea, în miez de noapte la Dumnezeu, și are și ea o bucățică de pîine acolo, un pesmet, o bucată de mămăligă cu o ceapă, și asta e averea ei.

Dar averea mare a poporului nostru nu este bogăția materială – deși ne-a dat Dumnezeul nostru o țară extraordinar de frumoasă, nu se găsește o altă țară mai bogată – dar bogăția românului nu sunt munții și averile materiale, bogăția creștinilor noștri ortodocși este credința curată în Dumnezeu, sînt faptele cele bune, este sfînta smerenie, este neadormita rugăciune pe care trebuie să o facem, este grija de aproapele, și grija pentru cei morți (ei n-au ce să mai facă, nu se mai pot ajuta).

Așa încît, cam acestea ar fi cîteva din darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu și cu care noi ne putem îmbogăți. Nu averi multe, nu mașini multe, nu case cu etaje, toate acestea sunt nimicuri, sînt minciună. Căsuța ta săracă, dar înăuntru plină de lumină, de o icoană, o candelă dacă este și ai untdelemn și pentru ea, o lumînărică aprinsă, două lacrimi la rugăciune, smerenia mamei, cumințenia tatei, blîndețea copiilor, fecioria fetelor, binecuvîntarea lui Dumnezeu, dragostea de Biserică și de mănăstiri, și smerită cugetare întru toate, iată averea noastră! Iată bogăția noastră!

Nu ne trebuie bogăția nebunilor – adică a acelor ca cel din Evanghelie – nu ne trebuie bogăția care e furată de ici și de colo! Nu ne trebuie casele lor, nici banii lor, nici averile lor! Bogăția noastră, averea noastră, tezaurul sufletului nostru este dreapta credință ortodoxă pe care o atacă – n-ați văzut? – în toate ziarele aproape, o atacă cei care nu sunt ortodocși. Nu ortodocșii, să nu credeți!

Toți cei care vorbesc împotriva Bisericii ortodoxe sînt aceia care nu sunt ortodocși, cei care cred în bani. Iar pentru ca să înjure Biserica ortodoxă iau mii de dolari. Dar să știți, cu mîna pe Biblie vă spun, că acești bani nici pentru colivă nu o să le ajungă! Pentru că nu cu noi se luptă, se luptă cu Hristos, se luptă cu Sfînta Cruce, se luptă cu Maica Domnului!

Noi avem credința aceasta de 2.000 de ani și, pentru smerenia noastră, ne va pomeni pe noi Domnul! Iar cînd ne-om mîndri și ne-om îngîmfa, și ne-om lăuda, și-om alerga după averi – vai de capul nostru! – pierim și noi și țara asta! Deci, România atîta dăinuiește: cît românii din ea, mame și tati, preoți și călugări, tineri și bătrîni se vor ține de Hristos, de Biserică, vor trăi în dragoste și în iubire, nu în cîrteală și în ură și dușmănie, ci se vor ajuta unul pe altul și vor face milostenie!

Să facem milostenie, ca să nu ne spună Dumnezeu: Nebunule de om, de ce n-ai făcut milostenie? Nu știi că milostenia iartă mulțime de păcate, cum spune la Evanghelie? De ce n-ai cercetat un bolnav? N-ai bani; dar nu poți să mergi la văduva de peste drum să vezi dacă nu moare de frig, să-i faci oleacă de foc, să-i duci un măr, o pară, ceva? Vezi? De ce n-ai dat un cuvînt bun sau o carte la un vecin pe care – uite! – l-au vînat sectanții? De ce stai numai la cîrciumi, și numai la cleveteală, și la vorbărie la portiță? Nu mai e vremea de stat la portiță, frați români și frați creștini! E vremea să ne rugăm! Vremea s-a scurtat, anii cei grei s-au apropiat și noi trebuie să ieșim din această nebunie a materiei și a banilor și a politicii și a tuturor, și să ne legăm de bogăția lui Hristos! Iar averea lui Hristos este – am spus – dreapta credință, este rugăciunea către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu care salvează lumea, este puterea Sfintei Cruci, este Sfînta Liturghie care se face zilnic la mănăstiri și la sărbători în cele 10.000 de biserici din România. Bogăția noastră este smerenia, milostenia, trăirea în dragoste, în frică de Dumnezeu și celelalte daruri.

Cu aceste cîteva gînduri să rugăm pe Bunul nostru Mîntuitor și Dumnezeu să ne întărească să parcurgem viața întreagă, nu numai postul să îl postim și pe urmă hai să ne îmbătăm, ci să ne ducem viața întreagă în rugăciune, în post, în spovedanie, în milostenie și în împăcare.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să scape țara noastră de toți văzuții și nevăzuții vrăjmași, și pe noi toți, care credem cu dreapta credință în Hristos, să ne binecuvînteze.”

Mănăstirea Petru Vodă

Amin!