Mihai Eminescu „este, după Zamolxe, cel mai de seamă om ce s-a născut pe pământul țării noastre”, ne spune așa de profund Dumitru Murărașu.

Lumina creației sale acoperă toate epocile ceea ce-l face actual în orice epocă. Apariția sa în orizontul existențial al poporului român a ridicat pragul elanului creator la nivelul etalonului celest al spiritualității unui popor. El și-a elaborat sistemul teoretic în epoca marilor sisteme de gândire, care împreună formează un fel de imperiu al gândirii, al gânditorilor europeni.

De ce avem nevoie de Eminescu, în acest context?

Nu este suficient acest mare sistem format din mințile cele mai înalte la care s-a ridicat Occidentul în toată cuprinderea mileniului doi, după marea performanță a aceleiași Europe, creștine în primul mileniu, pe care îl putem socoti mileniu patristic?

N-ar fi mai corect să convenim că sincronizarea s-a încheiat în momentul în care mintea noastră s-a integrat imperiului gânditorilor occidentali, al marilor sisteme de gândire izvodite de mințile mari ale Europei? Și atunci, ce înțeles putem atribui acestei chemări la sincronizare cu Eminescu?

Acestea sunt, desigur, întrebările pertinente care ar trebui să prefigureze contextul în care putem plasa ideea necesității imperative a unei sincronizări cu Eminescu. Prima chestiune se referă la poziția lui Eminescu și a operei sale în acest dublu context, european și românesc, ca să ne dăm seama de firescul, aș spune, urgența retro-sincronizării cu Eminescu.

Într-o asemenea perspectivă se cuvine să acceptăm că a trecut perioada întârzierii în zarea neguroasă a bătăliilor cu detractorii lui Eminescu.

Această sarcină a fost îndeplinită cu asupra de măsură. Suntem în fața unei sarcini noi: a fixa profilul universal al operei sale teoretice, a lui Eminescu, gânditorul, creatorul unui sistem de gândire cu profil distinct în universul marilor sisteme de gândire ale culturii teoretice universale.

Voi susține din start că Eminescu este o metodă de gândire, adică o paradigmă, paradigma Eminescu.

Această lămurire ne previne asupra reducerii operei sale teoretice la oricare dintre ideile elaborate de Eminescu pentru a lămuri problemele particulare din epocă, fie că este vorba despre munca națională, despre raportul dintre muncă și consum, dintre muncă și buget, despre teoria periferializării orientale în contextul dinamicii imperiilor și a ascensiunii civilizației noi, bazate pe puterea capitalului și suprem, despre integrarea tuturor muchiilor teoretice într-un sistem unitar dominat de categoria de maximă generalitate, „pătura superpusă”.

Într-un cadru de referință care este acela al uneia dintre marile civilizații istorice, cea europeană, vom spune că Eminescu și-a fundamentat opera pe axul unei legături între toate epocile, de la epoca mitologică la „epocile dominante” din istoria fiecărui popor și până la epoca lui Carol Îngăduitorul, cum îl denumea poetul străluminând viitorul cu lumini profetice pentru azi și pentru mâine. Eminescu, deci nu este omul epocii sale ci omul tuturor epocilor, adică un om universal.

Despre puterea gânditorilor europeni s-a scris mult. La 1810 când „imperiul francez era la zenit, un istoric scria: „Există un monarh tot atât de puternic ca Napoleon: Adam Smith” (apud, W Roscher, 1854, Principles of Political Economy, p 28).

Am dat doar un exemplu pentru a ilustra măreția unui imperiu mai puternic decât imperiile politice, economice, militare, imperiul zidit pe temelia comunității de gândire europeană sau a europenilor.

Eminescu a fost unul dintre cetățenii acestui imperiu, l-a măsurat, i-a cunoscut puterea și i-a observat slăbiciunile ba i-a evidențiat limita, pragul peste care nu poate sări. 

Dacă ar fi să ne referim la unul dintre stâlpii acestei comunități de gândire, W Roscher, cu ale sale Principii ale economiei politice, vom sesiza de ce îl vizitează Eminescu. Acesta lansase o paradigmă adică un mod de gândire cu cele patru cadre cognitive între care economia agriculturii și a ramurilor producției naturale, economia industriei și comerțului și economia statului și a comunei, și Eminescu l-a convocat spre a căuta răspuns la întrebarea: de ce, la scara economiilor orientale, sunt ca și absente, în toate cele trei cadre, principiile economiei?

Cum e cu putință ca agricultura să stagneze, mortalitatea sătenilor să progreseze, industria să fie ucisă în fașă, adică aproape înainte de a se naște, statul să devină o armă a războiului împotriva propriilor cetățeni, comuna să fie împinsă în mizerie și deznădejde.

În toate cadrele, Eminescu descoperă absența principiilor economiei, așa cum le formulase Roscher. Este doar un exemplu.

Cadrele cognitive ale economiei așa cum le concepuse Roscher, de pildă, erau neputincioase în fața realității economiilor orientale și sigur la scara poporului oriental de la Dunăre, mare și Carpați. Cu Galiani și Quincy va cerceta năravurile și corupția politicienilor, cu Ricardo își va face încercarea de a lămuri cum funcționează legea prețului natural al muncii și va constata că nici aceasta nu se aplică în spațiul de viață și de muncă al românului.

Același lucru îl va face cu List, cu Sismondi, în genere cu fiziocrații pornind de la teoria acestora asupra rolului și semnificației intermediarilor într-o economie de tip oriental, cu J S Mill și teoria acestuia asupra statului, cu Leroy Beaulieu, prin teoria relației dintre muncă și buget, cu Marx ca în polemica cu marxismul fraților Nădejde stabilind că nici Marx nu trece testul oriental de realitate fiindcă, va spune Eminescu, nu capitalul e de vină pentru mizeria totală și pentru semibarbaria orientală.

Cu Darwin se va confrunta în teoria selecției și va consemna că paradigma acestuia care ne îndrumă să credem că cel mai bun va fi selectat în lupta pentru existență și va constata că nici această paradigmă nu se confirmă în spațiul oriental al poporului de la Dunăre, Mare și Carpați.

Aproape că nu există gânditor reprezentativ din rama occidentală care să fi rămas în afara laboratorului eminescian de gândire.

Eminescu va pune toate aceste mari teorii în fața chestiunii orientale și nici una nu va trece testul realității orientale. În fața acestui impas al comunității europene de gândire, Eminescu va căuta răspuns în termenii altui cadru cognitiv capabil să scoată gândirea din blocaj spre a trece ceea ce putem denumi testul de realitate specific societăților orientale. Am denumit această paradigmă, realism oriental.

Eminescu, deci, prin opera sa teoretică se vădește a fi o metodă de gândire, inconfundabilă prin care subiectul cognitiv numit România gânditoare devine cetățean demn al marii comunități de gândire europeană.

Fără Eminescu eforturile de cunoaștere nu vor trece testul de realitate în Orient. Toate teoriile menționate sunt bune pentru Occident dar neputincioase pentru Orient. Putem reformula cugetarea lui Poincaré, când spune „nous sommes ici aux portes de l'Orient, où tout est pris à la légère”, astfel: nous sommes ici aux portes de l'Orient, où tout est different”.

Ca să înțelegem în profunzime revoluția științifică a eminescianismului ca paradigmă să ne amintim, în treacăt, ce ne spune Spengler referindu-se la primejdiile pe care le aduce asupra unei culturi cantonarea în simpla imitație a altor culturi. O. Spengler face o distincție, în cadrul teoriei sale morfologice, între culturile cu dezvoltare internă firească și culturile care au fost nevoite să-și afirme experiența creatoare în tipare străine, adică să urmeze o linie deviată, un semi-eșec. El numește acest fenomen pseudomorfoză.

Prin urmare, orice specialist în domeniile societalului se confruntă cu riscul pseudomorfozei, adică tocmai cu primejdia cantonării gândirii în formule împrumutate (teorii elaborate în altă parte) care sunt confortabile pentru mintea leneșă, dar sunt insuficiente pentru rezolvarea unei probleme de cunoaștere.

Pseudo-specialistul va folosi teoriile urcându-le într-un plan de gândire abstractă confundând ceea ce se ordonează abstract în minte cu ceea ce este în realitate. Astfel coliziunea celor două planuri devine o provocare pentru actul de cunoaștere și efectul eșecului în fața acestei confruntări este tocmai amploarea pseudomorfozei, aglomerarea pseudo-culților, cum ar spune Motru.

Pentru a sesiza modul în care funcționează metoda de gândire elaborată de Eminescu, metodă care este nucleu al noii paradigme, am examinat pentru o dezbatere la Academia Română raportarea lui Eminescu la teoria lui Ricardo a salariului natural.

Se cuvin prezentată teoria lui Eminescu în raport cu marea comunitate gânditoare a Europei care atunci conducea lumea gândirii, spre a verifica răspunsul său și metoda sa în raport cu noua lume care tocmai se născuse în cercul european, doar că în Orient avea un chip hidos.

Una dintre durerile sale era agricultura mai exact starea singurei clase pozitive din economie, la vremea aceea, țăranii. Chestiunea este perpetuată în zilele noastre ca trasă la indigou. Astăzi noi exportăm cereale, de circa 3-4 miliarde în Spania, de pildă, unde am exportat și lucrătorii care lucrează acolo în fermele lor și, evident, în activitățile de prelucrare a materiei prime românești, pe care o exportăm la un preț nesustenabil.

Deci am exportat toată economia pozitivă, adică cea care produce plusprodus și deci ocupă forța de muncă, și am păstrat în țară sărăcia care a crescut, între timp cam la 20%. Acest sistem de neoiobăgie  este urmarea unui regim al păturii superpuse, care consumă enorm și nu produce nimic în compensație.

Dar să verificăm modul operării cu o teorie de maximă putere pentru situația normală.

Pentru a ilustra ideea că Eminescu este, deopotrivă, o metodă de gândire cu putere de dăinuire paradigmatică, am examinat mersul gândirii sale în căutarea răspunsului la o provocare de perpetuată actualitate: reproducerea sărăciei în evoluția popoarelor orientale.

La această chestiune, Europa căuta explicația în opera marilor economiști, între care și teoria lui D Ricardo a salariului natural. Lungă vreme după apariție (cam o jumătate de secol), opera lui D. Ricardo („Principles of political Economy and Taxation”) a exercitat o influență copleșitoare asupra întregii gândiri economice europene.

Germanul List va străpunge hegemonia modelului economic ricardian atât în raport cu lumea întreprinzătorilor americani cât și cu cea a burgheziei germane. Însă explicațiile occidentalilor răspund unei alte chestiuni și anume găsirea căii spre dezvoltare și deci spre depășirea decalajelor nu spre eradicarea sărăciei endemice. Eminescu căuta răspuns urmând o altă cale.

Ca să poți lansa o nouă direcție dezvoltatoare în economie, sugerează el, trebuie să ieși din vadul sărăciei. Dacă ști să ieși din sărăcie ști si ce cale vei urma pentru dezvoltare și deci pentru depășirea decalajelor.

Pentru a găsi explicația fenomenului endemic al perpetuării sărăciei orientale, Eminescu, ne spune Dimitrie Vatamaniuc, va chestiona mai întâi teoriile majore ale epocii, în frunte cu teoria salariului natural („simbria naturală”, traduce Eminescu) a lui Ricardo. Aflăm de la D Vatamaniuc, acest istoric-mucenic al eminescianismului teoretic, ce fel de „texte” citează Eminescu, din care operă a lui Ricardo și ce adaugă el textual.

În esență, Eminescu face „adăugiri”  la teoria valorii (care-și are sursa în muncă) și la teoria salariului natural. Aceste „adăugiri” nu sunt simple marginalii la teoria lui Ricardo ci își au sursa într-o nouă paradigmă de gândire care-l va ghida spre propria sa teorie. Acest fenomen de mutație paradigmatică a liniei de gândire este unul general în istoria cunoașterii.

Mergând în altă direcție și decât Marx (așa precum ne arată polemica sa cu marxismul fraților Nădejde), Eminescu lansează o explicație distinctă care poartă marca propriei sale paradigme (metode de gândire). În legătură cu teoria ricardiană a „salariului natural”, Eminescu citează din capitolul, Despre salarii, al lucrării lui Ricardo, următoarea idee: „simbria naturală”, „prețul pe care toți lucrătorii împreună au nevoie pentru a-și ține sufletul și a-și propaga neamul, nici mai mult nici mai puțin”.

La această idee a lui Ricardo, Eminescu adaugă: „adică un preț care pune pe unii în poziția de a se îmbogăți și de a-și propaga neamul, pe când alții pier de foame, sete și frig”. Cum e cu putință ca ceea ce este bun pentru unii să fie rău pentru alții.

Să vedem care este semnificația „îndepărtării” lui Eminescu de Ricardo. Ce anume a impus „abaterea” gândului său de la teoria lui Ricardo? După Ricardo există un „salariu natural” care, prin jocul liber al forțelor economice, capătă forma „salariului real” pe care îl descoperim pe piața muncii.

Așa cum există o tendință de egalizare a profiturilor (toate profiturile caută remunerațiile cele mai bune și le evită pe cele scăzute, fug de ele) tot astfel există, ne spune Ricardo, și o tendință de egalizare a salariilor în jurul nivelului lor natural (ca toate celelalte prețuri).

Salariul natural este legat de prețurile alimentelor și al celorlalte mijloace de trai (și subzistență), de care clasele lucrătoare au nevoie pentru a se perpetua. Deci, la Ricardo, „prețul natural nu este egal cu un minimum de salariu, ci este mai mult: un preț egal cu noțiunea curentă a standardului de viață” (V Madgearu), salariul real este echivalentul unei „subzistențe absolut necesare pentru a duce viața de azi pe mâine”.

Salariul natural este expresia unui grad social de bunăstare materială la care se ridicaseră oamenii. Acum suntem în măsură să remarcăm adevărata „breșă” eminesciană în raport cu sistemul ricardian.

Când Eminescu face „adăugirea” lui spunând – „adică un preț care pune pe unii în poziție de a se îmbogăți și de a-și propaga neamul, pe când alții pier de foame, de sete și de frig...” – el se „abate” efectiv de la legea variației stricte a salariului real în jurul „salariului natural” și propune un alt enunț logic, care ar putea fi formulat astfel: în lume sunt societăți guvernate de legea salariului natural (adică de legea „standardului de viață") și societăți guvernate de legea „salariului minimizat”, coborât sub pragul standardului de viață, prin intervenția unui alt mecanism decât cel indicat de Ricardo prin legea cererii și ofertei care reglează piața forței de muncă.

Primele, societățile occidentale ale bunăstării și progresului civilizației, își pot „propaga neamul”, celelalte, cele orientale, sunt împiedicate să-și propage rasa, (neamul, adică). Această despărțire este valabilă și între neamuri și între clasele unei societăți.

Fenomenul sesizat de Eminescu nu se referă strict la sărăcie, cu trăsături comune oriunde, ci în primul rând, la faptul că în cazul popoarelor orientale, în particular al României, îndepărtarea salariului real de salariul natural e așa de mare încât împinge sub primejdie existența popoarelor. Economiile de tip oriental, ne avertizează în teoriile sale Eminescu, amenință chiar dăinuirea neamurilor. Ce anume provoacă o asemenea „diviziune” tragică a „șanselor” de supraviețuire în lume și înlăuntrul societăților? În teoria lui Ricardo variațiile salariului real în jurul salariului natural este determinată de legea cererii și ofertei și de variația densității populației.

M. Eminescu ajunsese la o teorie proprie, în baza căreia ceea ce reglează nivelul salariului real, coborându-l sub standard, nu este variația (dinamica) populației și nici legea cererii și ofertei, ci sistemul care rupe economia de societate, adică bate legea cererii și ofertei.

Într-o societate care poartă povara unei „pături superpuse” (parazitare), subliniază poetul, prețul muncii va fi stabilit, nu prin raportare la nivelul „salariului natural”, ci la un prag cu mult sub cel al standardului de viață. Cum e posibil?

„Veniturile statului, scrie Eminescu, percepute asupra contribuabililor (...), sunt plata pe care cetățeanul o dă pentru a primi în schimb servicii echivalente. ... Suma neproporționat de mare care se ia în fiecare an din averea comună, în loc de a se întrebuința la dezvoltarea vieții economice și de cultură a populațiunilor, se împarte în sinecure mari și mici pentru o clasă de oameni, fără știință, fără merit, cari, tocmai pentru că n-au nici una, nici alta, s-au constituit într-o societate de exploatare pentru care toate mijloacele de a veni la putere sau de a se menține sunt bune. (...). Tocmai în clasele pozitive ale nației se observă o scădere continuă a averii (s.n.), sub fel de fel de forme ingenioase li se sustrage acestor clase până și cel din urmă ban, pentru a întreține cu el luxul unor nulități ambițioase, incapabile de muncă, precum sunt incapabile de dreptate și de adevăr...”

Scăderea continuă a „averii claselor pozitive” nu este consecința creșterii densității populației, căci în cazul societății românești Eminescu sesizase o stranie abatere de la mecanismul ricardian al creșterii și scăderii „salariului real” în jurul celui natural. La Ricardo salariul și populația se află într-o relație invers proporțională. Eminescu însă va stabili că există societăți, între care cea românească, în care scăderea salariului real se produce concomitent cu scăderea populației, așa încât populația și variația densității nu compun mecanismul care poate explica variația salariului real în jurul celui natural.

Această teribilă abatere a „cazului” românesc de la teoria lui Ricardo reclama elaborarea unei teorii noi, și total diferită de aceea a lui Ricardo. Aceasta este teoria „păturii superpuse” și a subviețuirii („pragurilor de sărăcie”, cu un termen actual). În regimul de dominație a păturii superpuse, firmele și proprietățile mari seamănă unor catedrale în deșert, iar țara este pentru pătura superpusă „hotelul patrioților de meserie”).

„E pentru noi sigur și de netăgăduit că actualul sistem de exploatare economică poate face loc, sub domnia altor idei, unui sistem de armonie a intereselor, că în locul speculei poate veni industria și anume industria aceea care întregește activitatea agricolă și stă în legătură cu ea. Un asemenea sistem precum (...) există în Danemarca ar ocupa brațele până acum improductive într-un mod folositor și lor și semenilor și s-ar înlătura gravele neajunsuri ale disproporției de azi dintre clasele producătoare și cele consumatoare.”

Teoria lui Eminescu include o explicație cuprinzătoare din care am reținut doar o latură. Constatăm astăzi că problemele României sunt aceleași, salariul real este la fel azi ca și atunci, un salariu substandard, care nu permite poporului de jos să-și perpetueze neamul și viața, economia comercială bate economia națională, dezvoltarea durabilă lasă loc subdezvoltării durabile, pătura superpusă este ruptă de problemele poporului sărăcit ca și atunci, țara legală este ruptă de țara reală, la praguri de maximă amenințare, fondul de puteri și capacități ale poporului este diminuat prin distrugerea industrialismului etc.

O singură deosebire: la toate aceste probleme avem astăzi la dispoziție paradigma Eminescu. Aceasta este cheia care oferă dezlegarea problemelor și identificarea căii de ieșire din măgura lor spre o dezvoltare națională reală.

Este legitim, ba chiar imperativ să spunem azi: înapoi la Eminescu!