Pe 2 iulie 2023, am avut minunatul privilegiu de ai lua un interviu Părintelui pustnic Ieronim. Călugărul pustnic Ieronim pe numele său de mirean Ion Pătrulescu este o personalitate complexă, fost ofițer activ în cadrul Forțelor Terestre Române, fost profesor universitar doctor în cadrul Universității din București și la Universitatea de Vest din Timișoara, un erudit prin excelență și un monah iscusit. PARTEA I.

( Părintele Ieronim)

PS: - Așa cum am menționat mai sus în scurta prezentare a dumneavoastră, ați fost militar activ, profesor universitar și în prezent călugăr la mănăstirea Oașa. Ați făcut o mișcare, după unii, abruptă prin trecerea de la viața cazonă a militarului, omul pregătit pentru război, la viața tihnită a călugărului, omul luptător pentru descoperirea păcii lăuntrice. Părinte, cum ați intrat în lumea monahală și ce v-a determinat să urmați acest drum?

PI: - Nu pot spune că a fost ceva spontan sau un moment anume când m-am hotărât. Ceea ce pot spune este faptul că a fost o perioadă de cunoaștere, de căutare, de cercetare lăuntrică în care am fost călăuzit de Părintele Constantin Galeriu, o perioadă fiindu-mi duhovnic. Oricum nu mă regăseam în viața de familie, pentru că toată viața mea am fost un singuratic, îmi plăcea să petrec mult timp singur în rugăciune și meditație. Și, într-o zi, m-am trezit îmbrăcat în haina monahală ca frate la mănăstire. Acum sunt monahul Ieronim, cel mai mic dintre călugări.

PS – Părinte ați fost unul dintre cei mai apreciați și iubiți profesori ai Universității din București și, mai apoi, ai Universității de Vest din Timișoara, unde ați predat greaca clasică și elenistica. Am înțeles retragerea dumneavoastră și călugăria la mănăstirea Oașa. Dar dumneavoastră nu v-ați mulțumit cu poziția de călugăr și ați vrut și mai mult, mai multă liniște, mai multă pace, iubind singurătatea. Ați aplicat în practică pilda Mântuitorului din „Pescuirea minunată” și ați aruncat mrejele la mare adâncime pentru a prinde peștele cel mare, pentru a pune mâna pe mântuire, drept pentru care v-ați retras, de câțiva ani, într-un bordei de pe malul lacului Oașa (un adăpost al unei foste stâne de oi). Părinte, cum ați putut face acest salt uriaș de la catedra universitară la bordeiul de pustnic?

(Mănăstirea Oașa)

PI: - Simplu. La pustnicie, la preoție, la episcopie, nu te duci tu singur, de capul tău, că așa vrei tu... Nu. Aici ai nevoie de o anumită chemare specială. Ești chemat să devii pustnic, ești chemat la treapta preoției sau la cea a episcopiei și tu poți accepta sau poți refuza. În Pateric sunt atâtea exemple de Părinți care au refuzat preoția, considerându-se nevrednici pentru această harismă. Mulți chemați, puțini aleși. Este o taină a lui Dumnezeu, numai El știe de ce pe unii îi cheamă și pe alții, nu...

PS: - Părinte știu că sunteți un mare iubitor de carte și un mare susținător al educației tradiționale, fiind profesor universitar, dar și un om al rugăciunii și al postului. Când faceți o pauză la rugăciune, nu stați degeaba, ci vă odihniți traducând din Sfânta Scriptură, cărți de cult și diferite cărți pentru creștinii ortodocși. Părinte, ce traduceri ați făcut și ce mai aveți în lucru?

PI: -  Acum, din mila lui Dumnezeu, lucrez la o nouă traducere a cărții numită „Everghetinosul” în opt volume, care va apare în Grecia. Este o traducere modernă cu multe note de subsol, cu multe explicații și sperăm să fie pe înțelesul tuturor. Este o carte care se adresează, în mod special, călugărilor, dar ea poate fi folosită de orice creștin care este interesat și implicat în creșterea duhovnicească pe calea desăvârșirii.

PS: - În calitate de militar, m-am bucurat de faptul că v-ați pregătit serios pentru o carieră militară de succes, prin frecventarea cursurilor Liceului militar de la Breaza și, apoi a Școlii Militare de Ofițeri Activi de Infanterie de la Sibiu, fiind licențiat ofițer în arma infanterie, dar am fost surprins de trecerea în rezervă prea timpurie. Părinte, spuneți-ne ce s-a întâmplat după obținerea licenței militare, de ce ați demisionat din armată?

PI: - La terminarea Școlii Militare de Ofițeri Activi de Infanterie de la Sibiu, am fost repartizat într-o unitate militară de infanterie cu gradul de locotenent. Problema grea a fost atunci când am fost trimis cu soldații la munci agricole în agricultură, când am început să mă întreb pentru ce m-am pregătit eu și ceea ce eram obligat să fac. Prin aceasta am considerat că se insultă statutul ofițerului de carieră și în una din zile mi-am depus raportul pentru demisia din armată. Bineînțeles că a fost o decizie grea și o situație dificilă pentru acea perioadă. Posibilitățile de ați găsi un loc și un rost în societatea comunistă erau destul de limitate. A fost un risc asumat.

PS: - Părinte Ieronim sunt unii oameni care în tinerețe au călătorit cu ideea de a se face călugăr, alții care și-au pus întrebări asupra sensului vieții și al morții, fiind atinși harul Duhului Sfânt și de dorul dumnezeirii, iar cei mai puțini dintre aceștia au încercat să înțeleagă misterul de ce unii tineri aleg calea monahală. Și aici trebuie să fac o mărturisire și să spun că și eu am fost ispitit de această mișcare lăuntrică, încă de la vârsta de optsprezece ani, la terminarea liceului. Citisem câteva cărți ortodoxe și am purtat discuții cu diferite persoane interesate de viața duhovnicească, cu preoți și chiar cu călugări. Unul din paznicii liceului fusese călugăr  și a fost dat afară din mănăstire cu Decretul din anul 1959. La el am văzut pentru prima dată Psaltirea, Ceaslovul și Acatistierul și tot el mi-a stârnit râvna pentru o viață duhovnicească responsabilă, spunându-mi că ar fi bine să merg la  mănăstirea Sihăstria din Moldova, unde sunt duhovnici iscusiți, eu fiind din Constanța. Zis și făcut. Am dispărut de acasă o săptămână, pe care am petrecut-o la mănăstirea Sihăstria. Ca să nu fiu singur am mai luat cu mine pe prietenul meu Dumitru Ulezu. Am plecat cu gândul de a ne spovedi la Părintele Ilie Cleopa, dar nefiind la mănăstire atunci, am nimerit la spovedanie la Părintele Paisie Olaru. Primul a intrat la spovedanie, Dumitru și Părintele Paisie i-a spus că trebuie să se facă monah. Într-o săptămână, Mitică, cum îi spuneam noi a intrat frate la Mănăstirea Dervent din Dobrogea, ajungând în cele din urmă duhovnic la Mănăstirea Agapia Veche. Mie, Părintele Paisie mi-a spus: „Tinere, tu nu ești pentru mănăstire, mergi înapoi în lume. Tu ești pentru căsătorie, vei avea familie, vei avea soție, vei avea copii, iar spre bătrânețe, cu voia lui Dumnezeu vei gusta și din potirul călugăriei”. Dacă Părintele Paisie îmi spunea să rămân la mănăstire, rămâneam. Dar nu a fost să fie. Și așa, m-am întors acasă din călătoria mea inițiatică, care mi-a marcat toată viața și toate demersurile mele pe parcursul acesteia.

Părinte Ieronim ce este călugărul?

PI: - Călugărul este un om obișnuit din lume, dar care a renunțat la lume. Ce este lumea? Un amalgam de patimi omenești. Monahul renunță la această lume, dar iubește oamenii. Paradoxal, atunci când călugărul părăsește lumea și îmbracă haina monahală, nu îi urăște pe oameni, ci îi iubește și mai mult, pentru că el este inundat de iubirea hristică și are de unde dărui și celorlalți oameni. Apoi, călugărul se roagă nu numai pentru iertarea păcatelor lui și ale rudelor, ci el se roagă pentru întreaga lume, pentru toți oamenii. Călugărul trebuie să lucreze permanent la virtuțile creștine, dar smerenia este cununa tuturor virtuților, fără ea nu este

PS: - Marele gânditor creștin, Petre Țuțea spunea: „Un sfânt poate fi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfințenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni. Lumea acum e ancorată în cultul genialității ca slăvire a progresului în afară. Atât. Or, cu cât suntem mai avansați, mecanic și material, cu atât suntem mai departe de esența reală a lumii de sfințenie”. Chemarea omului la îndumnezeire este cel mai firesc dintre lucruri, el înseamnă o revenire la sine și totodată la rațiunile lui Dumnezeu. Omul se întoarce la autenticul său sens, renunțând la dependențele care îl țin departe de el. Fiindcă Adam a fost creat altfel, și natura de asemenea, dar o dată cu evenimentul tragic al căderii în păcatul strămoșesc, totul s-a modificat. Prin Hristos, Dumnezeul-Om, oricine este chemat să redobândească starea paradisiacă de dinainte de cădere, și chiar mai mult decât atât, îndumnezeirea. Dar aceasta presupune lupta. Lepădarea de lume se propune ca o depărtare, ca o luare de distanță față de ceea ce definește lumea, adică față de patimile în întregimea lor și de gândurile care premerg împlinirii acestor patimi, dar și față de oameni (chiar și rudele trebuie ținute la distanță dacă nu merg pe calea lui Dumnezeu), ceea ce totodată reprezintă și o întoarcere la sine, sau mai bine zis o continuare a întoarcerii care a avut deja loc prin conștientizarea dependenței de păcat și prin căință. Părinte, credeți că orice om poate deveni sfânt?

PI: - Orice om, orice creștin este chemat să urmeze calea sfințeniei, dar nu toți putem deveni sfinți. Am mai spus: mulți chemați, puțini aleși. Pentru sfințenie este nevoie de multă rugăciune, multă osteneală, multă osândire de sine. Mai bine este să te osândești tu, decât să te pedepsească alții pentru păcatele înfăptuite. Este nevoie de lucrarea virtuților, dar cel mai mult de mama virtuților care este smerenia. Să te consideri mai prejos decât orice ființă, chiar și unei furnici să dai întâietate. Așa este cu smerenia..., dar și cu sfințenia...

PS: - Sfântul nu se face de azi pe mâine, este vorba de un proces și este bine de știut faptul că nu există o anumită educație, profesie sau o anumită îndeletnicire pentru a deveni sfânt. Pentru că Duhul Sfânt a făcut sfinți din rândul țăranilor simpli, din muncitori, ingineri, meseriași, profesori, dascăli, învățați, sclavi, cerșetori, militari, preoți, clerici, împărați, prinți, regi, regine, prințese, avocați, medici etc. Deopotrivă, bărbați și femei, copii și vârstnici. Din ce stare poate ajunge omul sfânt?

 PI: - Omul poate ajunge sfânt din starea deasupra naturii, în care omul lucrează virtuțile, având o conștiință spirituală superioară și în care apar carismele cu sens. Vorbim aici de cunoașterea gândurilor, vindecarea de diferite boli, facerea de minuni, pacea, bucuria, iubirea, îndelunga răbdare etc.

PS: - Lupta omului pe pământ nu trebuie privită ca o povară, o pedeapsă, o încătușare a libertății, adică prin prisma unei filozofii de viață pesimiste, ci prin prisma filozofiei optimiste, ca o misiune nobilă și de onoare, ca un dar de la Dumnezeu, cu misiunea de generator de realizări cu urme nepieritoare de transformare a materiei prime native a lui într-o operă de artă, precum sculptorul face opera de artă dintr-o piatră necioplită. Părinte, care este misiunea principală a omului pe pământ?

PI: - Misiunea principală a omului este sfințenia. Fiecare creștin la măsura lui, unul poate mai mult, altul mai puțin. Și Domnul Iisus Hristos ne spune în Evanghelie că a pregătit mai multe locașuri în cer. Acum, fiecare om de pe pământ are o misiune divină. Nimic nu este întâmplător. Dumnezeu are un plan cu fiecare om, nimeni nu rămâne pe dinafară. Dumnezeu dorește ca toți oamenii să ajungă la cunoașterea Lui și la desăvârșirea duhovnicească.

PS – Călugării duc o viață simplă, în post și rugăciune, dedicată lui Dumnezeu. Modul lor de viață este încă un mister pentru multă lume. Ce-i determină pe aceștia să renunțe la tot pentru credință și ce avantaje au? Mulți cred că acești călugări dețin un secret prin care ei pot deveni invizibili. Acesta ar consta într-o anume rugăciune, dar sunt și din cei care cred că ar mai fi și altceva. În istoria monahismului  românesc au existat astfel de călugări care aveau această caracteristică supranaturală de a se face nevăzuți. Cel mai apropiat de timpurile noastre ar fi Părintele Arsenie Boca, precum și Părintele Zosima de pe muntele Giumalău. Părinte, cum poate deveni un călugăr invizibil?

PI: - Desigur că le acceptăm ca fiind reale aceste descoperiri de sfinți care apar în mai multe locuri, așa-ziși călugări invizibili... Dar Sfinții Părinți ne spun că nu trebuie să ne preocupe în mod deosebit astfel de minuni, atrăgându-ne atenția să fim cu luare aminte, să nu cădem în amăgire și să nu dăm curs unor astfel de situații, pentru că este o problemă grea deosebirea duhurilor. Nu știm de unde vine, așa că mai bine să ne vedem de rugăciune și de canon.

PS: - Biserica ne vorbește despre existența a două lumi: lumea văzută și lumea nevăzută. Sfântul Dionisie Areopagitul ne face o ierarhizare a lumii nevăzute, vorbindu-ne despre ierarhia cerească, despre cele nouă cete de îngeri, fiecare având un rol bine determinat în această ierarhie. Sfântul Ioan Damaschin ne vorbește despre cele opt duhuri rele. Părinte, care sunt denumirile pentru cel rău și care ar fi rolurile acestuia?

PI: - Diavolul are mai multe denumiri, începând de la drac și până la Lucifer. Există chiar mai multe denumiri pentru duhurile răutății până la cea numită urâciunea pustiirii, să ne ferească Dumnezeu. Am dezvoltat acest subiect cu alte prilejuri, nu aș vrea să mai revin, e o temă mai greoaie pe care nu doresc să o dezvolt acum...

PS: - În a cincea carte a lui Moise numită Deuternomul este scris că dacă asculți glasul lui Dumnezeu, dacă îndeplinești poruncile și legile dumnezeiești, asupra ta vor veni toate binecuvântările, iar dacă nu vei îndeplini poruncile și legile divine, asupra ta vor veni toate blestemele. În capitolul 28 din Deuteronom sunt prezentate atât binecuvântările, cât și blestemele.  Pe de o parte, în Sfânta Scriptură găsim scris faptul că Dumnezeu a pedepsit pe cei care au încălcat poruncile și legile Dumnezeiești. Dumnezeu a pedepsit pe Lucifer și miliarde de îngeri pentru neascultare și mândrie, a pedepsit pe Adam și Eva pentru neascultare, a pedepsit pe Cain, primul lor copil. Dumnezeu a pedepsit o lume întreagă prin Potop, pedepsește Egiptul prin diferite plăgi, pedepsește pe regele Saul, pe regele David pentru adulter și uciderea generalului Urie, pedepsește prin robia babiloniană poporul israelian etc. Așadar, Biblia ne spune că Dumnezeu pedepsește pe cei care încalcă poruncile și legile divine.  Pe de altă parte, unii preoți ortodocși spun în predicile lor că Dumnezeu este Bun și Iertător și că El nu pedepsește. Alți preoți spun în predicile lor că Dumnezeu este infinit de milostiv și că, până la urmă, Dumnezeu pe toți oamenii îi va mântui, fie că a păcătuit, fie că nu. Mai sunt și unii preoți care spun că Dumnezeu trimite tot felul de boli și încercări la oamenii pe care îi iubește. Dumnezeu poate binecuvânta, dar poate și blestema. Părinte, cum să înțelegem mai bine aceste lucruri?

PI: - Din păcate, Dumnezeu și pedepsește atunci când este cazul. Și avem atâtea situații în Sfânta Scriptură, unele dintre ele le-ați amintit aici. Există bine, există rău, există binecuvântare există blestem, există răsplată, există și pedeapsă. Așa cum am mai spus, mai bine este să ne pedepsim, să ne osândim noi, decât să ne pedepsească alții, dar mai ales Dumnezeu.

PS: - Fiecare om trăiește o experiență de viață, timp în care încearcă să experimenteze cât mai mult din tainele vieții și să înțeleagă că viața are un rost că, în cele din urmă, orice om vine în această lume cu o misiune de îndeplinit. Au apărut, slavă lui Dumnezeu, mai multe cărți care spun ce este bine în viață și ce nu este bine să faci, dând și câteva definiții ale scopului vieții omului. Părinte, care este sensul vieții?

PI: - Sensul vieții noastre este cel dat de Domnul nostru Iisus Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). De-a lungul istoriei omenirii, învățații lumii au arătat mai multe fațade ale sensului vieții... Unii au spus că este puterea și oamenii au alergat după putere, alții au spus că este plăcerea și oamenii au alergat după plăcere. Au mai fost și din cei care au spus că sensul vieții sunt banii și oamenii au alergat după bani, dar cei mai mulți au spus că este credința și oamenii au alergat la biserici... Sfântul Serafim de Sarov a lăsat un testament creștinilor, spunând: „Scopul vieții creștine autentice ortodoxe este dobândirea Duhului Sfânt”.

PS: - Sufletul există sau nu? Aceasta este întrebarea. Pentru că mai sunt destui sceptici care spun că nu. Cândva, un preot a vorbit despre suflet. Un medic ateu, care se afla printre ascultători, a fost indignat de acesta. El nu credea în suflet. La sfârșit, s-a apropiat de vorbitor și i-a spus: „Ai văzut vreodată cu ochii tăi, părinte, un suflet? L-ai ascultat vreodată cu urechile dumitale? L-ai gustat cu buzele dumitale? L-ai mirosit cu nasul dumitale?" Preotul a răspuns în sens negativ: „Nu, domnul doctor. Nimic din cele ce ați spus n-am făcut. Nici n-am văzut vreun suflet, nici nu l-am ascultat, nici nu l-am gustat, nici nu l-am mirosit". În avântul pe care și-l luase, doctorul l-a sfătuit pe preot să înceteze a mai predica lumii despre lucruri care nu există. Preotul cu calm și liniște, a luat cuvântul și a spus doctorului: „Domnul doctor, ai văzut vreodată o durere? Ai ascultat-o? Ai gustat-o cu limba dumitale? Ai mirosit-o cu nasul dumitale?". Pe acestea le-a uitat doctorul. Ce să spună? Să spună că a văzut durerea, a auzit-o, a gustat-o sau a mirosit-o? Cum să spună așa ceva, de vreme ce durerea, ca și sufletul, nu se vede, nu se aude, nu se poate gusta, nici mirosi? A fost constrâns și acesta să răspundă negativ. Și a continuat preotul: „Așadar domnul doctor, să spunem că nu există durere? dacă am spune-o este o minciună, cea mai mare minciună. Există, deci suflet. Când Dumnezeu a luat țărână din pământ și a creat pe om, atunci „a suflat în fața lui suflare de viață". Cu această „suflare" a creat sufletul duhovnicesc iar această insuflare („a suflat") este caracterizată ca suflare de viață pentru că sufletul este izvorul vieții trupului și aceasta acționează în așa fel încât trupul omenesc să respire și să trăiască. Părinte, ce este sufletul?

PI: - Greu... Un subiect delicat... Sufletul face parte din ființa omenească. De la el avem rațiunea minții, conștiința și puterea voinței umane. El face parte din ființa noastră. El ne orientează în viața duhovnicească. Există o împreună lucrare duhovnicească între trupul fizic și suflet, dacă ființa noastră înclină balanța mai mult spre cele sufletești, atunci sufletul ajunge la sfințenie, dacă înclină mai mult spre patimile omenești, sufletul suferă și se îmbolnăvește. Este nevoie de un echilibru între suflet și trup. Mare este sufletul omului... Cea mai mare comoară a omului este sufletul.

PARTEA A II-A AICI